Este a treia oară când am bilete la Leonard Cohen și nu ajung. Odată, ne întorceam de la pescuit. Pe autostrada A2 era o ploaie torențială, nu vedeam mașina din față, turna cu găleata sub niște fulgere mari cât Câmpia Bărăganului. Iar noi ascultam, în mașină, muzica lui. În timp ce el cânta, live, din vârful sufletului, la București.

Nici deseară nu ajung. E ziua unui prieten drag. Iar prietenilor nu numai că trebuie să le spui ”La mulți ani!”, ci trebuie să fii lângă ei. Oricând.

Freud a introdus, în psihanaliză, termenul de ”act ratat”, când a explicat micile scăpări, aparent fără importanță, care i se întâmplă unui om. Preconștientul sau inconștientul dictează ceva, în timp ce conștiința vrea altceva. E un mic conflict acolo care izbucnește pe neașteptate. Și nu neapărat din cauza stressului sau a oboselii, ci din cauze mult mai profunde.

Sunt celebre, de-acum, actele ratate ale unor politicieni. Ion Iliescu i s-a adresat, odată, lui Adrian Năstase cu ”tovarășul Năstase”. Cred că era la congresul acela care a declanșat începutul sfârșitului pentru AN, iar exprimarea lui Ion Iliescu a fost scânteia.

Traian Băsescu e campion la acte ratate. Inconștientul lui s-a trădat cu ”Vă UDREZ” și cu ”În România există prea multă democrație”. Chiar dacă a corectat imediat cu ”Vă urez” și ”birocrație”, bariera cenzurii fusese trecută.

Acte ratate sunt și cele în care greșim numele celui căruia ne adresăm. Și nu sunt puține cazurile în care soțiile sunt apelate cu numele amantelor. Ce confirmare mai mare decât asta ar putea avea o soție?! La fel, atunci când greșim destinatarul unui mesaj, chiar dacă noi credem că neatenția și graba sunt de vină. Și apoi scriem ”am greșit adrisantul”, râzând.

Pentru un observator, lucrurile astea vorbesc mai mult decât 1000 de cuvinte, căci ne pun pe tavă preconștientul sau inconștientul celuilalt. Gândurile lui ascunse. Cele pe care, cu singuranță, nimeni nu și le-ar dori devoalate. Dar viața ne mai face și feste. Și ne mai și trădează, când ne e lumea mai dragă…

[Update]: Andreea Talmazan m-a ajutat să inventariez și alte acte ratate celebre:

– “sistemul lor de furt a funcționat mai bine” (Victor Ponta)

– ”urmează președintele partidului nostru, domnul Traian Boc” (Anca Boagiu)

– când a fost întrebat despre numărul securiștilor,  Mircea Geoană a răspuns: ”acum nici noi nu mai știm câți suntem”

– “nici un efort nu este prea mic când este vorba de țară, de România” (Nicolae Văcăroiu)

România a depășit demult stadiul în care i-a fost contaminat învelișul. Pielea. Boala a atacat mușchii, nervii, organele de simț. Ca o lepră care se tot întinde și distruge în totalitate țesuturile, ireversibil, boala României e incurabilă.

Pe zi ce trece, mă revolt și simt tot mai mult nevoia unui arbitru, unul imparțial, care să facă dreptate. Care să oprească abuzurile, care să arunce la gunoi impostura, care să aprecieze valoarea și să o pună acolo unde-i e locul.

Și mereu îmi spun că, la bolile incurabile, nimeni, niciodată, nu poate face nimic.

Azi, în București.

Aseară, când am ajuns la Istanbul, mi-am reamintit instantaneu ce înseamnă un oraș cu viață. Un oraș care trăiește. Am avut un deja vu: perioada de pe vremea lui Ceaușescu când toată lumea avea un loc de muncă și toți mergeau seara acasă, preocupați de școala copiilor, de mâncarea de la cină, de rezolvat mici probleme de oameni normali și cu grija vizibilă a zilei de mâine. Istanbulul trăiește. Oamenii lui sunt preocupați. Nu cred că pierd atâta vreme în fața televizoarelor sau pe net, ca românii. Nu am văzut mulți care să stea cu telefonul la ureche, în mașină. Nu am văzut multe mașini în care să fie un singur om, ca la noi.

Aici, am avut sentimentul că țara asta are un viitor – lucru care nu mi se mai întâmplă acasă. Și nici prin Europa. Iar viitorul de aici și-l contruiesc oamenii, nu li-l servește nimeni pe tavă, spunând: poftiți, înfruptați-vă! Zecile de mii de mașini de pe ambele sensuri, care au făcut ca un drum de 40 km să îl parcurgem – norocos – în două ore, nu erau cu oameni la plimbare. Ci cu oameni care veneau de la munca, din Europa în Asia și invers. Și nu la 4 după-amiază, ci se făcuse întuneric.

Într-o oră începe munca. Pentru că n-am venit la plimbare. La treabă, deci!

Ce-mi plac mie oamenii care se lasă umiliți, călcați în picioare, aduși la nivelul pământului și care, în tot timpul ăsta, nu protestează, nu suflă o vorbă. Înghit, acceptă și speră că va veni o zi în care calvarul se va termina. Și fac planuri de răzbunare. Când vor fi ei sus și alții jos, să vezi ce-or să le mai facă!

România e în genunchi. A tăcut, s-a lăsat umilită și terfelită, a acceptat mioritic și a dat vina pe destin. S-a obișnuit în noile limite impuse. Dă-l naibii de orgoliu, dă-o-ncolo de mândrie! Prin instituțiile statului, a venit hoarda de năvălitori și a bătut cu pumnul în masă. Apoi, ani, a făcut ce-a vrut. Mioriticii au așteptat vremuri mai bune. Le-a tăiat salariile și n-au zis nici pâs. S-au descurcat și așa. Cu chiu, cu vai, au fost scoși, după ani și ani, într-un simulacru de protest, în Piața Universității. N-a venit de la ei: a fost cusut cu ață nu albă, ci cu sfoară, să se vadă de la o poștă că nu s-au ridicat din genunchi, ci doar au fost, unii dintre ei, mutați în piață. Căci democrația înseamnă și proteste și în România nimeni nu mai protesta pentru nimic. Nefiresc pentru o lume civilizată. Nimic nu mai era atât de deranjant, totul putea fi acceptat. Când ești în genunchi, vezi doar țărâna. Cerul e mult prea departe și e obositor să ridici capul sau măcar privirea.

Revolta în genunchi n-are niciodată șanse de succes. Mușchii gambelor sunt atrofiați și nu mai pot susține greutatea corpului. E doar un gest de imagine. Să nu se zică dup-aia că nu ne-am revoltat…

Revolta în genunchi continuă prin instituțiile statului. Mii de oameni urmează să fie dați afară. Puși pe făraș. Cozile de topor lucrează. Îi răresc și jubilează. Ei sunt șefii. Oricum, n-au forța să se mai ridice. Ce-i aia sindicat? O amintire. Și un pic prin cartea de istorie, despre Vasile Roaită. Când ești în genunchi, nu mai poți să te organizezi, pentru că ai anihilate mai multe grade de libertate. Poți doar să te târăști. Până faci bătături. Prin noroiul și mocirla pe care le-ai acceptat pentru atâta vreme. Sau până obosești de-atâta târât, și te-ntinzi, un pic, să mori, făcându-te una cu mocirla.

Totul e OK: vremea de afară, cum merg lucrurile, cum îmi ies treburile, rezultatele pe care le obțin, ce urmează să fac. Nu mă pot plânge de nimic. Dacă reușesc să-mi organizez și azi programul și să fac tot ce mi-am propus…

A fost. A trecut. Cu tot cu ziua mea. Vin altele.

Azi, în supermarket. În fața mea, o doamnă la peste 80 de ani, scoate din coș și pune pe bandă. Orez, pâine, ulei, făină, o pereche de șosete etc. O ciocolată și o cremă de față cu efect revigorant. Așa scria pe ea. Total, 170 de lei. Scoate din poșetă o Biblie cu foile mult citite și întoarse de pe o parte pe alta și numără banii. 150 lei. Mai dă câteva pagini, cu mâinile tremurânde, mai găsește 10 lei. Casiera îi spune că trebuie să renunțe la ceva. Mâinile îi tremură și mai tare, nehotărâte între ciocolată și crema de față. Amândouă, îi spune casiera. Mai caută în Biblie și mai găseste o hârtie de 1 leu. Oricât ar frunzări-o, n-are de unde să scoată mai mulți bani. Și nici nu știe la ce să renunțe. Îi spun casierei că-i completez eu, să facă bonul. Casiera aproape că nu mă crede. Doamna, aproape nici nu aude. Îi tremură mâinile pe ciocolată și pe crema de față. Între timp, casiera îmi dă restul și îi întinde bonul. O ajută să-și pună cumpărăturile în sacoșa aia cu roți pe care-o trag pensionarii după ei. Aud ca prin vis un ”mulțumesc” demn. Și simplu. Îmi pun produsele pe bandă, plătesc cu cardul și plec. În fața mea, la vreo 20 de metri, doamna de peste 80 de ani trăgea agale sacoșa pe roți…