Azi, în supermarket. În fața mea, o doamnă la peste 80 de ani, scoate din coș și pune pe bandă. Orez, pâine, ulei, făină, o pereche de șosete etc. O ciocolată și o cremă de față cu efect revigorant. Așa scria pe ea. Total, 170 de lei. Scoate din poșetă o Biblie cu foile mult citite și întoarse de pe o parte pe alta și numără banii. 150 lei. Mai dă câteva pagini, cu mâinile tremurânde, mai găsește 10 lei. Casiera îi spune că trebuie să renunțe la ceva. Mâinile îi tremură și mai tare, nehotărâte între ciocolată și crema de față. Amândouă, îi spune casiera. Mai caută în Biblie și mai găseste o hârtie de 1 leu. Oricât ar frunzări-o, n-are de unde să scoată mai mulți bani. Și nici nu știe la ce să renunțe. Îi spun casierei că-i completez eu, să facă bonul. Casiera aproape că nu mă crede. Doamna, aproape nici nu aude. Îi tremură mâinile pe ciocolată și pe crema de față. Între timp, casiera îmi dă restul și îi întinde bonul. O ajută să-și pună cumpărăturile în sacoșa aia cu roți pe care-o trag pensionarii după ei. Aud ca prin vis un ”mulțumesc” demn. Și simplu. Îmi pun produsele pe bandă, plătesc cu cardul și plec. În fața mea, la vreo 20 de metri, doamna de peste 80 de ani trăgea agale sacoșa pe roți…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară