Familia sa săracă nu l-a vrut și l-a abandonat într-un orfelinat din București. Când avea un an și jumătate, imediat după Revoluție, l-a adoptat o familie din Nerja, Malaga. Care l-a crescut frumos pe Antonio Cortes. Deși inițial noii părinți nu erau de acord ca Antonio să facă o carieră de cântăreț, s-au lăsat înduplecați. Copla, cântecul tradițional aldaluz, necesită calități vocale extraordinare pentru a fi interpretat. Și Antonio le avea. Primele trei albume lansate au făcut furori. Acum este vedetă. Iar ”Senora” este piesa fredonată de o mulțime de spanioli.

La Sandunga // 10 May 2014

Vals tradițional mexican, a cărui poveste o puteți citi aici.

Ascultați-l în diverse interpretări:

Medalia de stofă // 5 May 2014

E o nebunie. Lumea se înghesuie să-i fie recunoscute meritele. De parcă, fără recunoaștere din partea celorlalți, n-ar putea trăi. Dar ăsta-i Maslow. Cu piramida lui cu tot. Cu stima, recunoașterea  și nevoia de a fi primită de la alții. Căci, de multe ori, stima de sine e zero. Și se încearcă sau chiar forțează stima altora pentru lucruri închipuite. Să compenseze stima de sine zero. Și pentru asta vedem diplome peste diplome, premii de doi lei, cățărarea ca maimuțele pentru o poziție cotată ca aparținând unui strat social aspirațional, împăunări peste împăunări, medalii peste medalii. Hârtii, tinichele goale și șefii.

Nu vorbim aici despre performanță – în sport, în artă, în alte domenii cu rezultate palpabile. Ci despre medaliile de stofă. Alea desenate pe țesătura uniformei de luptător întru parvenire.

Radio bambara // 19 January 2014

Bambara este limba vorbită de un trib/grup etnic străvechi, răspândit în Mali, Burkina Faso, Senegal, Gambia, Guineea-Bissau, Coasta de Fildeș, Liberia. Sunt circa 20 de milioane de vorbitori ai acestei limbi, în total. Se bazează pe 7 vocale, aproximativ ca în română. Dar, în mediul rural, comunicarea între sate se făcea cu ajutorul unor instrumente de percuție. Ajungea mai ușor așa informația de la unii la alții, decât dacă ar fi așteptat ca un om să plece de la el din sat, să ajungă în celălalt sat vecin și să povestească. Și așa au inventat un instrument pe care, ei, actualii, îl numesc radio bambara. Nu știu ce fel de lemn e cel din care este sculptat (și împodobit cu teme locale), nici din ce lemn sunt făcute cele două bețe. N-am apucat să-l întreb pe Adi, românul din Guineea-Bissau care mi-a fost ghid ad-hoc  și translator de portugheză și care coordonează de 8 ani un program american acolo. Dar știu că sunetul este extrem de intens, curat, chiar cristalin, de parcă nici n-ar fi lovite două bețe de o cutie cu o fantă în ea.

bambara 1 radio bambara

Arhipelagul Bijagos // 17 January 2014

În dreptul Guineei-Bissau, în ocean, este conglomeratul de 88 de insule, numit Arhipelagul Bijagos. Sau Arhipelagul Bissau, pe limba noastră. Vorbim despre Coasta de Vest a Africii, undeva între Tropicul Racului și Ecuator. Nu toate insulele sunt mari, ci doar vreo 20. Restul, micuțe. Câteva locuite, multe nu. În sudul arhipelagului se află Rezervația Biosferei UNESCO. Plin de fauna și floră, cu ape curgătoare, ochiuri de apă, ocean și plaje de nisip alb, cu așezări nelocuite permanent, cu palmieri, păduri de mangrove și vegetație specifică savanei, este o atracție turistică pentru cei care vor altceva decât turism comercial, cel pentru comozi. Fauna este deosebită: broaște țestoase uriașe, șerpi (ca în toată zona) și o specie de crocodili, hipopotami de apă sărată. Și mii de păsări, maimuțe și fluturi.

Locuitorii insulelor, circa 27 de mii, sunt urmașii tribului bijagos și trăiesc aici în armonie cu natura. Nu vor să fie deranjați, le place așa și vorbesc ”limba atlantică” – bijago. Aici, natura a rămas aproape intactă. Portughezii nu au reușit să îi cucerească pe războinicii bijagos, chiar dacă, pe continent, pe cei din actuala Guinee Bissau, de care aparține arhipelagul, rezolvaseră asta încă din secolul 16. Poate asta este și explicația pentru care natura a fost conservată: oamenii din Europa și tehnologia n-au avut acces. Abia în 1936 s-a reușit o integrare parțială a arhipelagului în Guineea Portugheză.

Noi am zburat la joasă altitudine, 400-800 de metri, deasupra insulelor, să le putem vedea. Ape curgătoare, câteva sate și mult verde. În jur, oceanul. Deasupra, norii, cerul și soarele. Cum vedeți în poze. Un filmuleț despre ce înseamnă, de la nivelul solului, urmăriți aici.

Cel mai frumos apus… // 16 January 2014

… îl prinzi în avion. Ești pe undeva pe Glob, te-ai trezit de dimineață și ai plecat în vreo țară, ți-ai făcut treaba și te întorci. Sub tine, un ocean. Departe, în zare, se vede coasta unui continent, cu care avionul zboară în paralel. Și soarele se pregătește să apună. Roz, portocaliu, roșu, peste un ocean care-și schimbă și el culoarea, peste luminițe care încep să se aprindă pe coastă. Pe pământ, oamenii se duc la casele lor. Și tu te duci la casa ta provizorie. Nu înainte de a vedea apusul prin hublou.

IMG_0278

 Le-am descoperit într-o piață de artizanat, în Africa. Mă obișnuisem cu toate ”lemnele” sculptate de ei. Le văzusem prin multele țări prin care trecusem și începusem să fac diferențele. Care de pe unde sunt, din ce sunt făcute. Chiar și măștile erau ușor recognoscibile pentru mine. Dar așa ceva nu mai văzusem. Nu erau tablouri sculptate, nici decorațiuni pentru pereți. Păreau altceva. Erau unele mari, cât o ușă normală de casă, și altele mai mici, ca niște obloane. Toate, legate sus cu o sârmă ruginită, trecută de câteva ori prin crăpături. Păreau luate de la vreo casă și aduse direct în piață. Pline de simboluri specifice: pentru fertilitate, cu cei doi sâni pietroși, cu șopârle/caimani, motive animiste și alte alea.I-am întrebat pe vânzătorii malieni ce sunt și cât costă. Prețul era, aparent, mare, dar știam că e abia primul. M–am obișnuit să negociez cu ei, la ei arta negocierii face parte din farmecul vieții. ”Porți dogone” – mi-au spus. Hmmm… Nu mai auzisem până atunci. Habar n-aveam de sunt alea ”dogone”. Apoi mi-au spus că sunt de la ei de-acasă, din Mali. De la tribul Dogon. Și că sunt foarte valoroase.

Evident, am negociat, am cumpărat, am împachetat. După ce-am ajuns acasă, m-am apucat să caut. Să văd cine-s dogonii ăștia care-mi aminteau, cumva, de Maramureș. Prin sculptura lor în lemn, căci ce sculptau ei n-avea vreo legătură – ca motive – cu ce am văzut în nordul țării noastre. Și-așa am descoperit o civilizație misterioasă, fascinantă, care avea cunoștințe avansate de astronomie, care știa cu mii de ani în urmă lucruri pe care omenirea le-a descoperit prin mijloace științifice abia acum 50 de ani, care știa că sângele are globule albe și globule roșii și care știa că universul este o spirală conică infinită, dar măsurabilă.

Zeul Amma a creat lumea si a organizat-o prin cuvintele sale. Dogonii spun ca la oameni, organele vorbirii sunt comparabile cu o masina de tesut, suveica fiind reprezentata de catre limba. Discursul care iese din gura este ca o banda de tesatura care se desfasoara, cu desene si culori. Aceasta este neintrerupta, din generatie in generatie. Ansamblul informatiilor legate de traditie si transmise pe cale orala este indispensabil supravietuirii grupului. Ruperea traditiei inseamna, in mod simbolic, renegarea de sine, condamnarea la moarte.

Pentru acest popor cu traditie orala, cuvantul este “fabricat” in interiorul corpului omului, de unde isi trage substanta, in acelasi timp, din principii spirituale, dar si din cele patru elemente care il compun: foc, apa, aer, metal. Natura cuvantului emis depinde de dozare. De exemplu, prea mult foc duce la manie si il arde pe auditor. Pentru ca nu cunosc scrierea, dogonii isi transmit istoria si traditia in mod vorbit, prin initiere. Un ritual consumat colectiv, prin serbari, dar si individual, in fiecare familie, de la individ la individ.”

Mai multe despre dogoni puteți citi aici, aici sau aici.

Estuarul cu lebede // 12 January 2014

Anul trecut, la Dublin. Lângă un cartier al orașului este un estuar. Cristi a zis să mergem. Și am mers. Cu el și Simona, pe un drum ingust, cât pentru o singură mașină. Până am ajuns pe malul apei și le-am văzut. Multe, cum nu mai văzusem niciunde la un loc. Și prietenoase. În apusul de soare și sub cerul când albastru, când plumburiu, al Irlandei.

Spitalul Colțea // 10 January 2014

Cu ani în urmă, când scriam des pe blog, obișnuiam să mă uit pe datele de trafic. Vedeam câți cititori sunt zilnic, din ce țări și orașe vin, ce vânt îi aduce. Statistici cunoscute pentru orice blogger responsabil. Erau oameni care se întorceau și mâine, și poimâine, să citească ce scriam eu. Deveniseră fideli. Cunoscătorii știu despre ce vorbesc. La un moment dat, am remarcat insistența cu care un cititor de-al meu se tot întorcea. Apărea, în general, seara, noaptea. ”Spitalul Colțea” l-am numit eu, pentru că accesa rețeaua de net denumită așa. Întotdeauna mi-am imaginat că e vreun medic aflat în gardă care. în momentele lui de liniște și fără evenimente, mai intră pe net și mai citește una-alta.

A trecut timpul, eu n-am mai scris multă vreme mai nimic, n-am mai deschis luni de zile blogul, datele de trafic nu am mai intrat în sfera mea de preocupări. Am abandonat, cum s-ar zice. Dar, zilele trecute, pe fluxul unei rețele de socializare, mi-a apărut o poză. O fată frumoasă, cu niște superbi ochi albaștri și cu obrajii îmbujorați. Îmbrăcată în măicuță. M-am dus pe profilul ei să văd cine este, că eram prietene. Deși eu nu o cunoșteam. Prietene virtuale de câțiva ani, chiar. Am înmărmurit când am văzut că se apropie împlinirea uni an de când Măicuța Marina – căci ăsta era numele ei de rasoforă – a plecat într-o lume mai bună. I-am răsfoit pozele, i-am citit povestea. Studentă la medicină, facultate pe care nu a mai apucat să o termine, intrată la mănăstire de la 7 ani, în grija mătușii sale – măicuță și dumneaei. O fată frumoasă, ambițioasă, caldă și bună. Care visa să fie medic. Și care s-a transferat la facultate în București, să fie mai aproape de mănăstirea unde crescuse.

Apoi am citit că a fost bolnavă. Și că lungă vreme a fost internată la Spitalul Colțea…

Martorii vieții // 31 December 2013

De vreo 10 (?) zile, mi-a rămas în minte discuția cu un prieten despre ”martorii vieții”. Era o exprimare plastică pentru ceva ce eu încă nu definisem. ”Martorii vieții” sunt oamenii care-ți stau aproape pentru multă vreme, cei care te cunosc mai bine decât te cunoști tu însuți și care nu au o imagine deformată despre tine. Îți anticipează mișcările, știu să-și explice de ce faci unele lucruri, îți știu reacțiile și cunosc ce și cum ai făcut într-o anume perioadă.
Există unii oameni care au grijă să-și îndepărteze ”martorii vieții” de lângă ei, să șteargă urmele. Sunt cei care fug de identitatea lor adevărată. Ei cred că așa sunt mai puternici, când se eliberează de ceea ce ei consideră a fi balast pentru devenirea lor. Sau pentru înaltele poziții trecătoare pe care le ocupă.
”Martorii vieții” stau pe margine și privesc. Din când în când, le mai apare un zâmbet ironic în colțul gurii, uitându-se la struțul cu capul în nisip care se împăunează că e tare, că e cineva, că e puternic. E tare și puternic atâta vreme cât ”martorii vieții” sunt la distanță. Și tac. Dacă ar deschide gura, personajul împăunat s-ar face mic, mic, mic. Ar deveni chiar și în ochii lui un vierme. Ceea ce este, de fapt, pentru ”martorii vieții”. Un vierme și-atât. Un laș care care nevoie mereu și mereu de o nouă imagine bombastică. Care fuge de propriul său eu. Pentru că știe cine e, de fapt, chiar dacă se prezintă mereu și mereu altcineva noilor cunoscuți. Pentru care va veni o vreme când vor fi îndepărtați, pentru că ajung și ei să fie ”martorii vieții”.
Vă doresc ca, în anul care începe, să trăiți frumos și fără compromisuri. Așa cum trăiesc eu. Și să vă țineți aproape prietenii, martorii vieții voastre.