Aseară, când am ajuns la Istanbul, mi-am reamintit instantaneu ce înseamnă un oraș cu viață. Un oraș care trăiește. Am avut un deja vu: perioada de pe vremea lui Ceaușescu când toată lumea avea un loc de muncă și toți mergeau seara acasă, preocupați de școala copiilor, de mâncarea de la cină, de rezolvat mici probleme de oameni normali și cu grija vizibilă a zilei de mâine. Istanbulul trăiește. Oamenii lui sunt preocupați. Nu cred că pierd atâta vreme în fața televizoarelor sau pe net, ca românii. Nu am văzut mulți care să stea cu telefonul la ureche, în mașină. Nu am văzut multe mașini în care să fie un singur om, ca la noi.

Aici, am avut sentimentul că țara asta are un viitor – lucru care nu mi se mai întâmplă acasă. Și nici prin Europa. Iar viitorul de aici și-l contruiesc oamenii, nu li-l servește nimeni pe tavă, spunând: poftiți, înfruptați-vă! Zecile de mii de mașini de pe ambele sensuri, care au făcut ca un drum de 40 km să îl parcurgem – norocos – în două ore, nu erau cu oameni la plimbare. Ci cu oameni care veneau de la munca, din Europa în Asia și invers. Și nu la 4 după-amiază, ci se făcuse întuneric.

Într-o oră începe munca. Pentru că n-am venit la plimbare. La treabă, deci!