“If I know a song of Africa, of the giraffe and the African new moon lying on her back, of the plows in the fields and the sweaty faces of the coffee pickers, does Africa know a song of me? Will the air over the plain quiver with a color that I have had on, or the children invent a game in which my name is, or the full moon throw a shadow over the gravel of the drive that was like me, or will the eagles of the Ngong Hills look out for me?” (Karen Blixen)

După-amiază precedată de un program lung despre care, poate, o să scriu. Cald, nu simt umezeală, deși Ecuatorul e la un grad și-un pic latitudine. Suntem în afara orașului Nairobi, cum ar veni, la vreo 10 km distanță, pe dealurile Ngong. De altfel, și Nairobi e la altitudine mare, de 1600 metri. Aici totul e Karen: muzeul, strada, cred că și districtul. A fost daneză, născută într-o familie bună.  A venit în Kenya și s-a căsătorit, la Mombasa, cu baronul Bror von Blixen-Finecke, deși fusese îndrăgostită de fratele lui geamăn. Cu banii familiei, au vrut să-și înceapă viața de cuplu, cumpărând o casă, în 1917, și plantația de cafea aferentă. Casa fusese construită în 1912 de către inginerul suedez Ake Sjogren. Poate de asta arată așa, în stil oarecum european. Aici a trăit Karen până în 1931, după care s-a întors în Danemarca natală. Aici s-a îmbolnăvit de sifilis, la sfârșitul primului an de căsătorie, de la soțul infidel, aici s-a despărțit de el, câțiva ani mai târziu, aici s-a îndrăgostit de vânătorul Denys Finch Hatton. Dar toate detaliile le găsiți în cartea ”Din inima Africii” sau în filmul ”Out of Africa”, cu Meryl Streep și Robert Redford, făcut după carte, cel atât de premiat în 1985-87.

La un an după moartea sa, mai precis în 1964, statul danez face cadou (”de independență”) Kenyei casa devenită acum muzeu național.

Casa nu-i mare, este în stil bungalow, dar domeniul este impresionant. Aleile pline cu flori lila, căzute din copacii bătrâni ce înconjoară domeniul te fac să te simți ca-n povești sau ca-n filme. Peluza din fața casei, perfect îngrijită, e străjuită, în capăt, demlimitând domeniul, de arbori seculari. Ghida ne așează întâi în curte, la capătul peluzei, cumva în fața casei, pe niște scaune de plastic, să ne spună mai înainte povestea lui Karen Blixen. Nu poți să intri într-o casă-muzeu fără să cunoști povestea celui care a locuit-o. Este uimită că știm atât de multe despre Karen și informațiile ei nu sunt o noutate pentru noi. Intrăm în casă pe un coridor îngust și relativ întunecos, cu poze originale pe peretele din stânga, în niște vitrine. Îl remarcăm pe Arthur Miller într-o poză, celebrul jurnalist și scriitor premiat cu Pulitzer,  soț al lui Marilyn Monroe. Vedem camerele – câteva: un birou, o sufragerie, dormitorul, ne amintim de lămpile lui Karen, cea roșie și cea verde, pe care le punea în geam ca să le transmită celor din afară care-i e starea, vedem un cufăr Vuitton de la început de secol în camera de oaspeți, cufăr cu un soi de umerașe pe care hainele să stea, în timpul transportului, ca în dulap, fără se se șifoneze, ni se spune iar și iar că nu avem voie să facem poze, vedem seiful din perete, cel în care Karen își ținea bijuteriile, aflăm că mobila și obiectele din casă sunt în mare parte originale sau cele folosite la filmările pentru ”Out of Africa”, apoi ieșim pe peluza din spatele casei și ne așezăm la cele două măsuțe din piatră, cu scaune din piatră ce-mi amintesc de Masa Tăcerii a lui Brâncuși. Aici, în fiecare dimineață, Karen își bea cafeaua. Acum, pe peluza asta, se organizează evenimente. Un cort mare și alb este pregătit să găzduiască unul dintre ele iar muncitorii tocmai montează scena și echipamentele de sonorizare. Verdele peluzei este impecabil, iar florile mari, albastre, par niște zambile enorme. Intrăm în bucătărie, aflată în lateralul casei. Obiectele de pe vremea aia, mașina de gătit, ceainicul cu cărbuni, vasele aflate în vitrină sunt cele folosite la începutul secolului trecut de Karen.

Totul e acasă, ca acasă, într-un loc plin de romantism, parcă departe de toată lumea, izolat prin arborii bătrâni, cu gazon verde englezesc și un cer îngrozitor de albastru, cu alei roșiatice pline de flori mov căzute din copaci. Locul în care te-ai putea îndrăgosti și ai putea trăi povestea vieții, la marginea unei plantații de cafea, venind din lumea albă într-un ținut promițător pentru afaceri.

Sunt cam la jumate. Am străbătut Africa, într-o zi, din nord în(spre) sud, până în Kenya. De acolo, am traversat-o spre vest. Câteva zile în Congo, acum în Ghana. Urmează un drum spre centrul țării, mai la nord. După care iar.

Africa e din lut roșu. Africa are multe drumuri de pământ. Am prins și-o ploaie ecuatorială ce părea să nu se mai termine. În Congo. Am prins și foarte cald, când te topești. Am prins și mirosuri sordide, de mi s-a făcut rău și mi-am revenit peste o oră. Am prins și lux, și discreție și eleganță tipic englezești. Am văzut animale sălbatice și domesticite. Mi-a fost teamă în mașină, de la aeroport, din Kinshasa, până la hotel, când stânga-dreapta, pe vreo 10 km, erau înșirate milioane de oameni negri, săraci. Mușuroi prin care treceau mașini. Mașini cu oameni agățați de ele. Și toți oamenii ăia se agitau pentru hrană, în orice formă a ei. Cărau coșuri, vindeau ceva, așteptau ceva, se agitau brownian. Am văzut funcționari guvernamentali pe care îi stânjeneau pantofii, le atârnau costumele. Lejeritatea se câștigă prin tradiție și prin exercițiu de mulți-mulți ani. Iar ei nu le-aveau. Exact cum pleacă țața Floarea la Paris sau Barcelona și-și duce mâna la gură, mirându-se. Sau râde ascunzându-și fața în batistă. Filmul e altul iar ea nu e de-acolo. Am văzut oameni fără demnitate. Cărora li se pare că tu, muzumbu, omul alb, ești dator să le dai lor bani, că ei n-au și tu ai. Ești alb, ești bogat. Și cer fără rușine, privindu-te în ochi. Dacă nu chiar încearcă să te prostească. Și pleacă de lângă tine, deși îți mută nasul cu mirosurile pe care le emană, doar după ce-i plătești. Sunt țări și țări. Dumnezeu le-a dat vegetație abundentă și un pământ roșiatic. Asta-i Africa. O mare masă de oameni, un potențial fantastic, o progresie demografică uluitoare.

Ghana, însă, e din alt film. Aici mai am de stat un pic. Aici îl avem pe Kofi, șoferul. Vineri, adică. Asta înseamnă numele lui. Căci e născut într-o zi de vineri și toți poartă numele zilei în care s-au născut. Kofi Annan e născut aici, iar numele lui înseamnă vineri al patrulea. Al patrulea copil al familiei, născut într-o zi de vineri. Aici Oceanul Atlantic e cald și nisipul extrem de fin. Aici la hotel cele 5 stele chiar sunt 5 stele. Aici arta africană e altfel decât niște lemne cioplite. Relaxare pentru creier, curățenie și igienă pentru organism. Urmează Niamey.

YouTube – KENYA The Swahilis of Maasai Mara

The Congos – Yo yo

Youssou N’dour – Bamba

Calatorie muzicala – Maroc

M-am amuzat copios când a întrat în istorie și a început să o interpreteze cu știința sa de-acum, a vremurilor noastre, prin prisma meseriei sale. Știți ce înseamnă pașalâc? – ne-a întrebat. O uniune, nu altceva. Sultanii făceau cu sute de ani în urmă ceea ce facem noi acum, cu Uniunea Europeană. Transformau țări, provincii, în pașalâcuri și le băgau în uniunea lor. Ce însemna asta? Că le trimiteau un conducător, că le puneau să plătească un bir – 100 de butoaie cu miere, 10 saci cu galbeni, atâtea fecioare și atâția copii, dar le dădeau dreptul să aibă 3-5-Dumnezeu știe câți reprezentanți în Divan – Parlamentul European de-acum. Istoria se repetă, nu vedeți?

Cum le trimiteau conducătorul? Organizau o licitație, dragilor. Da, turcii, pe vremea aia, au inventat licitația. Zicea x că el dă atâția saci de galbeni, atâtea butoaie cu miere etc, y că dă atât, z dă și el, iar pe cel care promitea mai mult, sultanul îl desemna conducător. Îi dădea ienicerii și îl trimitea la post, să-și ia țara în primire. Ăla se ducea, bătea în poarta castelului și, dacă anteriorul nu voia să plece de bunăvoie, îi luau gâtul și se instala desemnatul. Care se apuca să schimbe regulile, legile și se apuca să strângă birul pe care-l promisese pentru dregătorie, la licitație.

Nu vedeți că nu-i nimic nou sub soare? Doar că România n-a putut să fie pașalâc din cauză că, dacă ar fi ajuns niște boieri români în Divan, Imperiul Otoman ar fi căzut cu 100 de ani mai devreme. Doar fanarioții au făcut treabă în România, căci, de câte ori puneau un român, se alegea praful! O să vedeți că asta ne așteaptă. În câțiva ani, românii vor fi cel mult adjuncți de șefi de birou, că altfel nu merge treaba! Se vor convinge și europenii, ca și sultanii, că românii nu fac treabă când îi pui șefi, ci fac treabă când au un șef care știe ce vrea…

Mă gândesc că, pe undeva, are dreptate. Privind în urmă, detașat, interpretăm totul altfel, pe baza altor cunoștințe. Ne explicăm altfel ce s-a întâmplat, vedem mai clar și mult mai simplu toate mecanismele din spatele diverselor acțiuni. Parcă nu mai e așa ceață și din cauza lipsei emoțiilor aferente momentului. Și deslușim strategiile. Ce-i drept, cu întârziere. Mare. Uneori, de zeci și sute de ani.

Citeam undeva că, în 1890, la Universitatea din Oxford s-au stabilit așa-numitele Reguli ale polemicii civilizate (Rules of Civilised Polemics). Nu știu dacă este adevărat sau nu, dar principiile enunțate mai jos sunt corecte:

1. În orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care au contingenţă cu problema respectivă.

2. Părţile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii ştiinţifice, fie fapte concrete din realitate care sunt relevante în ceea ce priveşte problema discutată.

3. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţine.

4. Părțile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece aceasta abate discuţia de la problema în sine.

5. Etichetarea adversarului, prin menţionarea şcolii de gîndire, clasei sociale, organizaţiei profesionale sau partidului politic din care acesta face parte, constituie o încălcare a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Într-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca individ şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gânditor materialist, patron sau laburist, ci dacă argumentele tale sunt convingătoare sau nu.

Dacă nu ne-am limpezi creierul, din când în când, câteva zile, în țări normale, așezate, am lua-o razna în România mizeră și meschină.

Iar în Green Park, în Londra, am uitat de România, de luptele pentru putere, de manipularea ordinară, de țepari și de sărbătorile populare. Și nu numai în Green Park.

Vorbeam, zilele astea, cu cineva, despre cei care se gudură pe lângă un personaj, de multe ori fără să li se ceară asta. O fac din proprie inițiativă, așteptând să fie răsplătiți, după prestație. Și, de cele mai multe ori, dispare orice urmă de rațiune, dispare critica argumentată, sunt numai laude deșănțate, e prea mult sirop. Sirop leșios, necredibil. Oamenii ăștia au mereu tămâia fumegândă la ei. O folosesc preventiv, nu că ar fi nevoie. Nu că le-ar cere-o cineva. ”Purtătorii de tămâie” i-am numit noi, amuzându-ne. Dar tămâia nu este una de calitate, ci una puturoasă, care îți mută nasul.

De ce sunt acceptați? Din vanitate. Din orgoliu. Și pentru că oamenii sunt slabi. Foarte slabi. Și au o mare problemă cu imaginea de sine și stima de sine. Atât de mare, încât fumul gros de tămâie le-o face mai puțin vizibilă.

Una dintre primele amintiri este coperta unei cărți. Cu gri și negru, cu un semiportret al unui om cu o minge  la picior și un nume pe care îl silabiseam: O-ble-men-co. Apoi, tati mi-a spus că omul ăla, al cărui nume îl auzeam mereu, are o fată, Clara. Atunci, pentru mine, a devenit palpabil, deși nu prea înțelegeam eu, la 3-4 ani, cum poate cineva să regizeze un meci de fotbal care dura atât de mult, după-amiaza, la televizor. Cum ține minte cui trebuie să-i trimită mingea? Și mingea aia cum se duce exact unde trebuie, fără să se abată? Că eu mă chinuiam s-o fac să sară de câteva ori constant și tot ce voia ea făcea…

Apoi a fost statuia pe care am văzut-o, ani de zile, în curtea sculptorului, când mergeam la bunici… Statuia lui Oblemenco, făcută când încă juca.

Ușor-ușor, au intrat în viața mea alte nume: Marcu, Beldeanu, Titi Oțet, Crișan… Și mă amuzam când ziceam ”Tamba”, uitându-mă la jucătorul ca o maimuțică de la televizor. La tumbele pe care le făcea. Vocabularul mi s-a îmbogățit cu alte nume. Pe lângă ele, multe amănunte. Multă pasiune. Și m-am trezit că nu am cum altfel, decât să țin cu Universitatea Craiova. Era a noastră, era de-acasă. Eram noi. Ne identificam. Trăiam cu sufletul la gură când avea meci cu Fiorentina, cu Benfica, cu Girondins… Și, când câștiga campionatul sau cupa, eram de-a dreptul fericiți. Învățam cuvinte noi: ”eventul”, pe lângă numele pe care, de-acum, știam să le-așez în teren. Dacă fac un efort de memorie, cred că și acum reușesc să pun echipa de aur pe gazon: Lung/Boldici, Negrilă, Tilihoi, Șttefănescu, Donose, Ungureanu, Țicleanu, Balaci, Cămătaru, Crișan, Cârțu. Și Irimescu, și Geolgău, și Bumbescu, pe care i-am văzut într-un meci, pe stadion, pe Centralul care era un soi de Mecca pentru mulți, sub o ploaie torențială. Mami își dusese copiii din clasă la meci, într-o duminică. Pentru că, pe vremea aia, elevii nu visau să meargă în excursii sofisticate, ci, uneori, cea mai mare dorință a lor era să facă galerie adevărată pe stadionul echipei idolatrizate.

Când a sunat, acasă, odată, telefonul (fixul, că nu erau mobile), și mi-a spus că este Nae Tilihoi, mi s-au înmuiat genunchii. Nu-mi venea să cred că el, marele, e la capătul celălalt al firului. Când a sunat, altădată, Beldeanu, am gândit la fel. Și mi-am amintit gluma care circula despre cercul mai mare, ăla de vreo 720 de grade, prin comparație cu cercul mai mic, care are numai 360. Apoi a devenit ceva comun. Îi vedeam pe stradă, când plecam de la liceu, în drum spre casă. Îmi zâmbeam zilnic cu Cămătaru, lângă blocul în care eram vecină cu viitoarea lui soție. Treceam prin mijlocul galeriei care se întâlnea zi de zi, la Urlătoare. Hehe! Era Craiova! Patima și pasiunea galeriei de atunci le-am revăzut numai în insula Buyukada, într-o campanie electorală, la localnici.

Cartea lui Ionuț Vulpescu, ”Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta e Lăcătuș” (și, mai ales, capitolul 2 al ei) mi-a răscolit toate amintirile despre fotbal, despre Craiova, despre copilărie. Deși, la un moment dat, Ionuț vorbește despre Stângă, Mititelu, Rednic, amintirile mele se opresc odată cu maximul pe care l-a atins vreodată Universitatea Craiova. Mai departe, n-am mai urmărit evoluția echipei, n-am mai vrut să rețin. O fi și asta o modalitate de protecție personală: să reții numai atât cât îți face bine. Ionuț are meritul de a mă fi adus în actualitate: chiar dacă atunci am refuzat să mai primesc informațiile despre ce se întâmplă cu ”U”, din câteva zeci de pagini, perfect sintetizat, am aflat esențialul. Ce s-a ales de campioana unei mari iubiri… Dar, asta, sproape că nici nu mai contează pentru mine. Căci cartea m-a acaparat. Deși este publicistică, iar pentru unul ca mine, care n-a urmărit evenimentele, este greu să le identifice, să știe detalii, articolele sunt foarte captivante. Aștept ca, după un colț de frază, să găsesc o descriere plastică, o metaforă, niște învățăminte sau vorbe de duh. Căci Ionuț, pe undeva, ca scriitură, se aseamănă cu Ioan Chirilă și, pe altundeva, cu talentatul Cornel Dinu. Însă reușește să fie doar el, Ionuț Vulpescu.  Într-un text despre fotbal scrie mult mai mult decât fotbal. Scrie despre viață, despre emoții, despre adevăr și pune un diagnostic exact, portretizează figuri cunoscute și face lumea fotbalului digerabilă. Lumea asta care, fir-ar să fie, și-a însușit și aprofundat descrierea pe care Ionuț o face Universității Craiova. Doar înlocuind un cuvânt ajungem la acum:  ”De atâta prezență, Craiova lumea fotbalului a devenit obositoare. Capricioasă, plină de ifose, cariată de orgolii și interese, omniprezentă în scandaluri și absentă când e vorba de rezultate”.

Și-i dau dreptate lui Ionuț:  ”Sunt situații, în fotbal, ca și în viață, care se rezolvă prin amnezie și prin amnistie, dacă vrem să rămânem întregi”…

Aproape două noaptea. 4 băieți, o pisică, luna plină și eu.

Evanthia Remboutsika – Kaokairini Vrohi