Vorbeam, zilele astea, cu cineva, despre cei care se gudură pe lângă un personaj, de multe ori fără să li se ceară asta. O fac din proprie inițiativă, așteptând să fie răsplătiți, după prestație. Și, de cele mai multe ori, dispare orice urmă de rațiune, dispare critica argumentată, sunt numai laude deșănțate, e prea mult sirop. Sirop leșios, necredibil. Oamenii ăștia au mereu tămâia fumegândă la ei. O folosesc preventiv, nu că ar fi nevoie. Nu că le-ar cere-o cineva. ”Purtătorii de tămâie” i-am numit noi, amuzându-ne. Dar tămâia nu este una de calitate, ci una puturoasă, care îți mută nasul.

De ce sunt acceptați? Din vanitate. Din orgoliu. Și pentru că oamenii sunt slabi. Foarte slabi. Și au o mare problemă cu imaginea de sine și stima de sine. Atât de mare, încât fumul gros de tămâie le-o face mai puțin vizibilă.