Una dintre primele amintiri este coperta unei cărți. Cu gri și negru, cu un semiportret al unui om cu o minge  la picior și un nume pe care îl silabiseam: O-ble-men-co. Apoi, tati mi-a spus că omul ăla, al cărui nume îl auzeam mereu, are o fată, Clara. Atunci, pentru mine, a devenit palpabil, deși nu prea înțelegeam eu, la 3-4 ani, cum poate cineva să regizeze un meci de fotbal care dura atât de mult, după-amiaza, la televizor. Cum ține minte cui trebuie să-i trimită mingea? Și mingea aia cum se duce exact unde trebuie, fără să se abată? Că eu mă chinuiam s-o fac să sară de câteva ori constant și tot ce voia ea făcea…

Apoi a fost statuia pe care am văzut-o, ani de zile, în curtea sculptorului, când mergeam la bunici… Statuia lui Oblemenco, făcută când încă juca.

Ușor-ușor, au intrat în viața mea alte nume: Marcu, Beldeanu, Titi Oțet, Crișan… Și mă amuzam când ziceam ”Tamba”, uitându-mă la jucătorul ca o maimuțică de la televizor. La tumbele pe care le făcea. Vocabularul mi s-a îmbogățit cu alte nume. Pe lângă ele, multe amănunte. Multă pasiune. Și m-am trezit că nu am cum altfel, decât să țin cu Universitatea Craiova. Era a noastră, era de-acasă. Eram noi. Ne identificam. Trăiam cu sufletul la gură când avea meci cu Fiorentina, cu Benfica, cu Girondins… Și, când câștiga campionatul sau cupa, eram de-a dreptul fericiți. Învățam cuvinte noi: ”eventul”, pe lângă numele pe care, de-acum, știam să le-așez în teren. Dacă fac un efort de memorie, cred că și acum reușesc să pun echipa de aur pe gazon: Lung/Boldici, Negrilă, Tilihoi, Șttefănescu, Donose, Ungureanu, Țicleanu, Balaci, Cămătaru, Crișan, Cârțu. Și Irimescu, și Geolgău, și Bumbescu, pe care i-am văzut într-un meci, pe stadion, pe Centralul care era un soi de Mecca pentru mulți, sub o ploaie torențială. Mami își dusese copiii din clasă la meci, într-o duminică. Pentru că, pe vremea aia, elevii nu visau să meargă în excursii sofisticate, ci, uneori, cea mai mare dorință a lor era să facă galerie adevărată pe stadionul echipei idolatrizate.

Când a sunat, acasă, odată, telefonul (fixul, că nu erau mobile), și mi-a spus că este Nae Tilihoi, mi s-au înmuiat genunchii. Nu-mi venea să cred că el, marele, e la capătul celălalt al firului. Când a sunat, altădată, Beldeanu, am gândit la fel. Și mi-am amintit gluma care circula despre cercul mai mare, ăla de vreo 720 de grade, prin comparație cu cercul mai mic, care are numai 360. Apoi a devenit ceva comun. Îi vedeam pe stradă, când plecam de la liceu, în drum spre casă. Îmi zâmbeam zilnic cu Cămătaru, lângă blocul în care eram vecină cu viitoarea lui soție. Treceam prin mijlocul galeriei care se întâlnea zi de zi, la Urlătoare. Hehe! Era Craiova! Patima și pasiunea galeriei de atunci le-am revăzut numai în insula Buyukada, într-o campanie electorală, la localnici.

Cartea lui Ionuț Vulpescu, ”Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta e Lăcătuș” (și, mai ales, capitolul 2 al ei) mi-a răscolit toate amintirile despre fotbal, despre Craiova, despre copilărie. Deși, la un moment dat, Ionuț vorbește despre Stângă, Mititelu, Rednic, amintirile mele se opresc odată cu maximul pe care l-a atins vreodată Universitatea Craiova. Mai departe, n-am mai urmărit evoluția echipei, n-am mai vrut să rețin. O fi și asta o modalitate de protecție personală: să reții numai atât cât îți face bine. Ionuț are meritul de a mă fi adus în actualitate: chiar dacă atunci am refuzat să mai primesc informațiile despre ce se întâmplă cu ”U”, din câteva zeci de pagini, perfect sintetizat, am aflat esențialul. Ce s-a ales de campioana unei mari iubiri… Dar, asta, sproape că nici nu mai contează pentru mine. Căci cartea m-a acaparat. Deși este publicistică, iar pentru unul ca mine, care n-a urmărit evenimentele, este greu să le identifice, să știe detalii, articolele sunt foarte captivante. Aștept ca, după un colț de frază, să găsesc o descriere plastică, o metaforă, niște învățăminte sau vorbe de duh. Căci Ionuț, pe undeva, ca scriitură, se aseamănă cu Ioan Chirilă și, pe altundeva, cu talentatul Cornel Dinu. Însă reușește să fie doar el, Ionuț Vulpescu.  Într-un text despre fotbal scrie mult mai mult decât fotbal. Scrie despre viață, despre emoții, despre adevăr și pune un diagnostic exact, portretizează figuri cunoscute și face lumea fotbalului digerabilă. Lumea asta care, fir-ar să fie, și-a însușit și aprofundat descrierea pe care Ionuț o face Universității Craiova. Doar înlocuind un cuvânt ajungem la acum:  ”De atâta prezență, Craiova lumea fotbalului a devenit obositoare. Capricioasă, plină de ifose, cariată de orgolii și interese, omniprezentă în scandaluri și absentă când e vorba de rezultate”.

Și-i dau dreptate lui Ionuț:  ”Sunt situații, în fotbal, ca și în viață, care se rezolvă prin amnezie și prin amnistie, dacă vrem să rămânem întregi”…