70 // 13 March 2013

TUDOR GHEORGHE – Mama coace paine

Malaika. Înger. // 12 March 2013

Unul dintre cele mai frumoase și mai cunoscute cântece africane, un cântec swahili, este Malaika. Întâlnit din Kenya până în Tanzania, Congo și pe Coasta de Est, peste tot pe unde sunt vorbitori de swahili, cu versuri care diferă de la un loc la altul, de la cântec de leagăn până la cântec de dragoste – Îngerul meu, te iubesc sau povestea de iubire dintre doi tineri care nu se pot căsători din cauza sărăciei -, Malaika a devenit șlagăr odată cu lansarea lui de către Boney M. Iar noi, ăștia cu o anumită vârstă, l-am auzit încă din copilărie. Precum copiii africani.
Miriam Makeba – Malaika

Emigrați voi în Congo… // 10 March 2013

Dacă iese Bombo/Emigrăm în Congo.

Johnny, cum e la tine-n țară? – îl întrebam în avion. Deodată, pieptul i se bomba vizibil și devenea mândru: Frumos! – spunea, foarte hotărât. Eram curioasă. După ce-am depășit malurile Lacului Victoria, a început să se vadă mult verde, din avion. Un verde închis, un verde matur, ca și cum pământul ar fi fost cultivat cu grâu proaspăt. Ape, râuri, fluviu, multe lacuri și mult verde. O țară bogată, mi-am spus. De-aia veneau în fostul Zair atâția ingineri români, să lucreze în agricultură, pe vremea lui Ceaușescu și a lui Mobutu. Aproape că uitasem cum se vedeau Egiptul și Sudanul de sus, de la peste 10 mii de metri altitudine. Comparam culorile văzute și îi compătimeam pe cei care toată ziua văd numai nisip, nisip. Dumnezeu nu i-a ajutat să ducă o viață mai ușoară. Pe congolezi, însă, mă gândeam că i-a binecuvântat cu apă și cu verde. Până când am ieșit din aeroportul pe care avionul nostru era singura aeronavă și am pornit către Kinshasa. Steaguri multe fluturând, transparente, cu bleu și roșu, microbuzul fără aer condiționat și o căldură umedă de peste 40 de grade. Autostrada făcută de chinezi, care leagă aeroportul de oraș, cu cele 6 benzi ale sale, m-a lăsat fără grai vreo 15 minute. Trăiesc? Sunt parte dintr-un film? Dumnezeule! Numai în India am mai văzut așa ceva – îmi spune un coleg de delegație. Milioane de oameni negri, pe stânga și pe dreapta șoselei, preț de vreo 10-15 km, un furnicar întreg. Acolo trăiau, acolo mâncau, acolo mureau. Ciorchini. Mașini vechi, de prin anii 60-70, ruginite și lovite și nereparate, cu sau fără numere de înmatriculare, mergeau precum pietonii: fiecare pe unde-l taie capul. Ce sens și contrasens? Fiecare pe unde-și face loc. Printre ele, oameni care treceau dintr-o parte în alta a șoselei. Care cu un coș plin cu ceva pe cap, care se mai agâța de o mașină, să-l ducă și pe el câțiva metri mai încolo, să nu mai dea din picioare, care făcându-și drum printre mașinile bară la bară. Cu geamurile închise, căci e periculos să cobori geamul, pentru că riști să râmâi fără telefon sau ceas sau vreo bijuterie care strălucește, paralizată de spectacolul colorat și inedit prin care treceam, am reușit să fac, totuși, câteva poze. Proaste, nu reflectă cu adevărat ce era acolo, dar poze. Am furat și câteva suflete, cum ar veni. Pentru că, în toată Africa, credința populară este că atunci când un om este fotografiat, i se fură, de fapt, sufletul. Și de-aia e bine să nu-i pozezi înainte să-i întrebi, pentru că devin agresivi. Sau negociază și vor bani în schimbul fărâmei de suflet care pleacă de la ei odată cu poza.

Congo Democrat este țara în care am mâncat ciocolata uitată în rucsacul cu care fusesem cu câteva zile înainte la Londra. Țara în care o Coca-Cola m-a costat 5 euro. Țara în care mi s-a făcut rău de la mirosurile pestilențiale. Țara în care , după două zile, începusem să fac diferența între oameni, să văd că provin, în genealogia lor, din triburi diferite. Din cele 270 de-acolo. Țara în care am văzut înalți funcționari ai statului care s-ar fi simțit mai bine îmbrăcați altfel, nu în costum și pantofi. Țara în care universitatea e o clădire cu un etaj, la roșu, iar terasele studențești sunt câteva mese de plastic și umbrele. Țara în care viitoarele socioloage ne-au făcut vesele cu mâna, de lângă un totem pe care scria numele facultății și specializările, plantat în mijlocul uliței cu țărână pe jos. Țara în care arta locală este îngrozitor de scumpă, chiar și la Centrul Cultural Boboto – un soi de galerie de artă care fucționează pe lângă un liceu de băieți, ținut de niște călugări-, dar frumoasă și migăloasă, iar malahitul – piatra verde – care se extrage de acolo, are prețuri de multe ori mai mari decât cel aflat la vânzare pe la noi prin magazine, deși noi nu avem așa ceva în subsol.

Congo este țara pe care româncele căsătorite cu zairezi n-au vrut să o părăsească după Revoluția din 89, pentru că era considerată Mica Elveție a Africii, și care acum nu mai tăiește nici măcar din amintirea gloriei zilelor alea înfloritoare, când erau frații noștri africani și când Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za Banga venea atât de des la noi.

Congo este țara în care, a doua zi după ce am plecat, au început luptele de stradă. Și țara în care nu cred că m-aș mai întoarce vreodată. Și nu din cauză că a trebuit să plătesc taxa de viză pentru ieșirea din țară, nu doar pentru intrare, nici din cauza ploii ecuatoriale care a întunecat totul la 4 după-amiaza, în ziua plecării, și a transformat totul, mai puțin asfaltul autostrăzii, într-o mocirlă… Ci din cauza sentimentului de nesiguranță continuă pe care nu l-am avut în nicio altă țară de pe Glob în care am fost în viața asta.

Am știut dinainte că vrem să ajungem la închisoarea de maximă siguranță pentru femei și copii Lang’ata, de lângă Nairobi. Ne pregătiserăm cu tot ce ne-au spus că e nevoie, știam câte femei și câți copii sunt acolo. Majoritatea femeilor, condamnate pentru trafic de droguri. Copiii – până în 4 ani.

La intrarea în închisoare, cu toate aprobările obținute și cu mașina încărcată, am trecut pe lângă deținute ce plantau flori. Scriau din flori numele închisorii. Cinic, știu. Dar închisoarea este una ”de 5 stele”, fără violențe, fără abuzuri și fără violuri, îngrijită și curată. Altfel decât cele obișnuite. Și cu grădiniță pentru copiii deținutelor. Căci, atunci când mamele sunt arestate și condamnate, de cele mai multe ori, copiii rămân în grija familiilor sau a vecinilor. O gură în plus la masă deranjează pe toată lumea, așa că destinația finală a copiilor ar fi fost strada. Și, în perspectivă, criminalitatea. Căci strada ce altfel de educație poate să-ți dea? Așa că, de niște ani, s-a luat decizia ca mamele să fie arestate împreună cu copiii. Și, prin programe parentale, să poată îngriji de ei. Până la 4 ani, când legătura mamă-copil este esențială pentru dezvoltarea ulterioară a copiilor. Vedem și la noi atâția adulți haotici, cu viață dezordonată, crescuți de unii-alții și neglijați de propriile mame, lipsiți de afectivitatea din primii ani (și de la care așteptăm degeaba empatie), educați de câte un frate mai mare sau de copiii de pe stradă – la fel de neglijați ca și ei – și ne întrebăm de ce nu pot fi normali. Tocmai pentru că, în copilăria lor, n-au primit ce aveau nevoie din partea mamei. Și nu la jucării mă refer.

Cum spuneam, am parcat mașina (un autobuz în care eram câțiva oameni și zeci de pachete cu de toate) în interiorul curții, lângă o căsuță cu pridvor. Cam ca ale noastre vechi, de la țară. Dincolo de plasa din ochiuri de sârmă, erau mulți copii. Șaptezeciși…, cum știam. Când ne-au văzut, au început să ne strige: muzumbu, muzumbu! Noi, oamenii albi, cu inima strânsă. Ei, mici, negri, îmbrăcați în hăinuțe albastre, micuțele uniforme, cu dințișorii albi sclipind în soare, zâmbete și mânuțe prinse de ochiurile gardului. Frumoși foc. Și lipicioși. Ca niște Angeline Jolie printre ei, învățându-i să defsacă banala eugenie românească din celofan, cu ei agățați de picioarele noastre, văzându-i disciplinați înaintea mesei de prânz, stând toți așezați pe jos, în pridvorul casei ce le este grădiniță, topindu-ni-se inimile când ne-au spus, în cor, thank you, promițându-le că ne întoarcem după ce-i vizităm și pe cei mai mici, de până într-un an, ce stau mereu împreună cu mamele. Cu femeile în rochii cu dungi albe și negre, cele care au condamnări atât de mari sau grele, încât nu știu dacă își vor mai vedea vreodată copiii, cele care ne roagă să le facem o poză cu micuții lor și să le-o trimitem printată, să aibă o amintire a copilului lor care, de la 4 ani, va fi trimis la orfelinat, să facem o copie și pentru copil, să știe și el cum arăta mama lui care, poate, e condamnată la moarte.

Nu mă întrebați cum de n-am plâns acolo și cum am putut să zâmbesc continuu, cu copiii agățați de mine. Și cum am apreciat mai mult turismul de genul ăsta decât cel aiurea, de bântuială prin restaurante și muzee sau locuri istorice. Toate au rostul lor, dar numai cine n-a cunoscut niciodată viața adevărată, problemele grave ale omenirii sau n-a văzut vreodată disperarea unei mame, aflată în pușcărie – care dorește o jucărie pentru copilul ei ce se va naște în câteva luni – sau bucuria din ochii unui copil de 3 ani care descoperă singur că o mașinuță are roți care se învărt când o împingi pe pământ (pe pământul roșu al Africii), sau cel educat de stradă și cu viața vraiște, marcat de lipsa afecțiunii din copilărie, numai acela se mai bucură că se duce până prin Europa într-o călătorie superficială și anostă, de plastic, făcând pe nababul pentru vreo pițipoancă ușor ruginită, pusă pe căpătuială și aflată pe scaunul din dreapta al mașinii închiriate, în timp ce, cine știe?, vreun copil și vreo femeie stau în Lang’ata de maximă siguranță create de nabab acasă…

Orfelinii // 5 December 2012

Sunt îngrozitor de fragili și dependenți de laptele matern. Dar, pentru ei, laptele ”matern” are o altă compoziție. Una oarecum artificială. Un amestec de lapte de elefant, lapte de vacă și diverse substanțe care să-l facă apropiat de ce e necesar unui puiuț. Mamele lor au murit în junglă, de cele mai multe ori, ucise de vânători. Braconate. Căci fildeșul este foarte scump. Fiecare dintre puiuții de elefant are o poveste. Fiecare dintre ei a fost salvat și adus la orfelinatul de elefanți de lângă Nairobi. Da, cineva s-a gândit și la ei. Căci, dacă n-ar fi hrăniți, în primii doi ani de viață, cu lapte, ar muri. Iar David Sheldrick este salvatorul lor, chiar dacă a dispărut de pe lumea asta în 1977. A salvat zeci de puiuți. Procesul de salvare continuă, căci mecanismul pe care l-a pus la punct funcționează și astăzi. Dar pentru laptele consumat zilnic trebuie bani. Mulți bani. Și oamenii adoptă câte un puiuț, plătind parțial laptele pe un an. Și eu am adoptat unul dintre ei, în numele lui Vlad. Pe cel mai mic dintre toți. Îl cheamă Barsilinga și are o poveste la fel de tristă ca toți ceilalți colegi ai lui de orfelinat. O să-l recunoașteți în poze după păturica roșie cu care e învelit.

Despre proiectul lui David Sheldrick puteți citi mai multe aici.

Am ajuns la ei, la elefănței, înainte de ora 11, când trebuiau să vină la masă. Îngrijitorii pregătiseră biberoanele cu lapte și-i așteptau. Pe pământul roșu al Africii biberoanele albe, de 3-4 litri, așteptau cuminți. Și au apărut pe alee. Unul câte unul, alergând. Zglobii. Fiecare își știa locul. Unul, mai mărișor, era mai independent. Știa să-și țină singur biberonul. Ceilalți aveau nevoie de ajutor. De aia era nevoie de îngrijitorii echipați în verde. Spectacolul elefănțeilor este emoționant. Exact ca niște copii hămesiți, se reped la bibeoane și înghit cu nesaț, Le curge lăpticul pe lângă trompe. Numai cine n-a avut copii nu știe despre ce vorbesc. Sticlele goale pleacă toate într-o roabă aflată la marginea perimetrului împrejmuit, iar școlarii kenyeni și turiștii veniți să-i vadă pe elefănței la masă îi privesc uimiți. După masă urmează baia. Și-i vezi cum iau cu trompa țărâna roșie și o aruncă și cum se tăvălesc în groapa cu apă din mijlocul perimetrului. Apoi se joacă, se împing. Copii, deh!, la grădiniță. Grădinița de orfani care le-a salvat viața. Și cea care-i pregătește pentru reîntoarcerea în mediul natural, atunci când nu mai sunt dependenți de lapte și pot să se descurce singuri.

@Niamey, Niger:

@Nairobi, Kenya:

 

 

Are 92 de ani și este prim-balerina Cubei. Aproape un secol de balet. S-a născut în 1920, la Havana, și la 11 ani a început să studieze la Școala de Balet Pro-Arte Musical. Apoi a plecat în America pentru a continua studiul. Pe Broadway a debutat în 1938, iar anul următor a intrat în American Ballet Caravan. În 1940 ajunge la Ballet Theatre of New York, odată cu înființarea acestuia, unde a și devenit cunoscută pentru interpretările sale, iar după un an, în 1941, a avut prima intervenție chirurgicală la ochi, pentru o dezlipire de retină. De-a lungul vieții au fost mai multe astfel de operații. Și fiecare dintre ele a ținut-o departe de scenă: pentru o lună, pentru trei, pentru un an… Nemișcată în pat, dansa în gând. În 1948 a înființat, la Havana, Baletul Alicia Alonso, cel care astăzi este Baletul Național al Cubei și pe care continuă să-l conducă. A crescut zeci de generații de balerine și balerini, i-a însoțit și-i însoțește în toate turneele, iar anul acesta, pe 30 octombrie, a apărut pe scenă. La 92 de ani. Aproape oarbă și abia mișcându-se…

Tot un drapel // 2 December 2012

Săptămâna trecută, în piața de artizanat din Accra, Ghana, în timp ce eu negociam cu o negresă frumoasă prețul unui castron din abanos cu încrustații de metal, cei doi copilași ai ei se jucau printre chioșcurile cu obiecte aflate la vânzare. Se jucau cu un drapel, mândri nevoie mare.

După ce, ieri, România a fost invadată de steaguri și tricolor, mă întreb dacă o să am vreodată ocazia să văd niște copilași români fluturând un steag, la mare distanță de Ziua Națională și fără niciun motiv, în timp ce părinții lor câștigă pâinea zilnică din te-miri-ce cinstit.

După două săptămâni de colindat prin Africa în lung și-n lat, m-am trezit, parașutată, acasă. Într-o țară care mestecă de zor în cazanul cu fasole cu ciolan sau cârnați (mâncare tradițională, de post!, că-i Postul Crăciunului) și care a umplut totul de bannere electorale. Ziua Națională, alegerile generale.

România s-a izolat ingrozitor. Fără să am veleități de analist politic, constat că ne mulțumim să băgăm lemne în focul de sub cazanul cu fasole și să declarăm că suntem mândri ca suntem români. Eu sunt bulversată. Mi-e cam rușine că sunt româncă. Un Glob întreg duce o bătălie economică pe resurse, se extinde fiecare națiune cât poate și pe unde poate, cucerește economic teritorii – iar Africa este cel mai bun exemplu – și noi stăm și rupem surcele pe care le aruncăm pe foc. În toate cele 5 țări în care am poposit în Africa, am auzit că autostrada au făcut-o chineziii, minele sunt ale rușilor, comerțul e dominat de libanezi etc. România nu era pe niciunde. România lipsea. Pentru că România este autosuficientă în izolarea ei. Ea e începutul și sfârșitul, buricul pământului. Dincolo de graniță, România nu mai există. În Africa, are numai câteva ambasade pe un continent întreg. Și doar câteva consulate, unele dintre ele onorifice. Am primit alerte de călătorie, prin SMS, de la MAE, când am intrat în Niger. Îmi dădeau datele de contact ale ambasadei noastre din Libia, dacă am probleme. Iar Libia e la mii de km distanță de Niger… Când am intrat în Congo, îmi recomandau ambasada din Angola. Doamne ferește să ai probleme pe-acolo, sau să-ți pierzi actele, că fix acolo îți rămân oasele.

Africa este viitorul, dacă gândim din punct de vedere economic. Statele deștepte, care știu ce au de făcut pe lumea asta, sunt toate acolo. Fac business. Construiesc pe banii lor o autostradă sau o cale ferată și iau la schimb mine de fier pe care să le exploateze pentru mulți ani. Își recuperează investiția cu vârf și îndesat. Construiesc ceva și aduc resurse în țara lor, la schimb. Pentru că Africa are resurse neexploatate, spre deosebire de lumea albă. Statele alea fac ce făcea Ceaușescu pe vremuri. Le dau celor de-acolo ce au nevoie și iau de acolo ce-i necesar. Ceaușescu n-a fost deloc prost când făcea asta. În schimb, clasa noastră politică e proastă. Nu deschide ochii să vadă ce face lumea. Noi n-avem o politică externă adevărată, n-avem bărbați de stat, n-avem un stat adevărat. Avem niște caricaturi. Care se mulțumesc cu cazanul cu fasole clocotindă și o paradă deșucheată, care să ne umfle pieptul de mândrie. Mândria, fără acoperire, de-a fi român. Un român autosuficient. Ieșit din timp.

Un business african // 30 November 2012

Am văzut asta prin toate țările africane prin care am trecut. Se ia o bucata de pământ, pe marginea străzii. Nu foarte mult, cateva zeci de metri pătrați sau, poate o sută. Se sapă cam cât un lat de cazma și pământul se pune în pungi. Pungile se așează una lângă alta, ordonat. Unele mai mari, altele mai mititele, umplute cam pe jumate cu pământ și suflecate. În fiecare pungă se pune o sămânță, un sămbure, un ceva. Să iasă o plantă. Apoi, ”proprietarul” își construiește un acoperiș dintr-o rogojină, un carton sau un celofan și 4 pari. Și stă acolo. Udă pământul din pungile alea cu stropitoarea, le aranjează în straturi ordonate după mărime, îngrijește plantele care răsar. Și vinde ghivecele improvizate, mai ceva ca o florărie simandicoasă. Soarele e de la Dumnezeu, căldura la fel. Ordinea și apa le aduce el, micul afacerist. Și trăiește cinstit…