ARMIK – You are my love

Armik – Treasure Island

Armik – Summer Dreaming

A mixat, în ianuarie, pentru prima dată în România, la Fratelli Lounge & Club din Timișoara. Este DJ-ul oficial al clubului privat Chez Raspoutin din Paris și unul dintre cei mai apreciați DJ din lume, din ultimii 10 ani.

Când am fost la Buddha Bar, într-o seară, mi-am uitat telefonul în cameră. Semn de relaxare maximă. Nimic nu mai conta, nimic nu mai era urgent, absolut totul putea să aștepte.

E cea mai folosită în România zilelor noastre. Pentru că nu e vizibilă. Când toți ochii sunt ațintiți la ușa din față, pregătătă chiar și cu covor roșu, aglomerația mare e la ușa din spate. Cea a servitorilor. Căci, dacă nu ai nimic de ascuns, dacă ești corect, nu ai ce să cauți pe acolo.

Pe ușa din dos intră toate slugile. Unele dintre ele, numai ușa asta o cunosc. Nici nu-și imaginează că, în față, mai există una. Mare, deschisă, dar frecventată extrem de rar. Slugile sunt slugi, așa au fost o viață și tot așa vor crăpa. Pentru că nu știu altfel și nici n-au capacitatea de-a fi altceva, de-a fi oameni integri.

Negocierea de la ușa din dos se transformă, deseori, în gâlceavă. Chiar și ușa asta se forțează, de multe ori, cât ar fi ea de ascunsă. Pe ușa din dos se scoate gunoiul și intră servitorii. Care nu se amestecă cu stăpânii. Așa cum intră, tot așa ies. Ca gunoiul. Pe ușa din dos.

Ușa din față s-a umplut de pânze de păianjen. Din nefolosire.

Mi-e silă de România ușii din dos…

Pentru că sunt zile atât de pline și de frumoase, încât îmi vine, des, să râd. Să râd de prostia unora, să râd de infatuarea idioată a altora, să râd când văd că unii cred că l-au luat pe Dumnezeu de picior, când, de fapt, l-au prins de altceva (cum spune o veche cunoștință de-a mea). Nisipurile sunt întotdeauna mișcătoare și rezistă numai construcțiile solide. Dar amăgirea/speranța e ceea ce îi ține pe cei cu minte puțină în viață. Niciodată nu tragi linia la început, ci la sfârșit.

Cum scria un prieten, ”sunt prea bătrân pentru nimic”. Are dreptate. Nu mai sunt atât de tânără, încât să-mi permit să rămân ancorată în lucruri care mă țin pe loc. Mă despart de ele și merg mai departe. Caut lucruri noi, care să mă facă să progresez. Vreau să aflu, să cunosc. Cele vechi sunt doar istorie. Romanțată, în sepia, ca orice trecut peste care se așterne praful. Un sfârșit e un început. Lu Yehi… (Thx, Alex!)

Săptămâna Patimilor. Fiecare zi liturgică începe în seara anterioară. Și a fost seară și a fost dimineață. Pentru prima zi de după Florii, avem o parabolă. A smochinului neroditor. Fiecare parabolă cu pedagogia ei. Azi, este despre ultima șansă. Cea care trebuie acordată. Numai că, dacă veți citi bine, șansa e biunivocă. Tu, proprietar al viei, nu stai și aștepți, fără să miști un pai, ca smochinul să rodească. Ci sapi în jurul lui și pui gunoi de grajd, să hrănești pământul. Căci, altfel, nu se schimbă nimic. Câți oameni mai acordă o șansă rezonabilă ca ”smochinul” din viața lor să-și îndeplinească misiunea? Câți sapă în jur și pun gunoi? Câți colaborează la îndreptare? Câți dau termene rezonabile (1 an, ca în parabolă)? Câți fac un efort în timpul ăsta? Aproape nimeni. Oamenii n-au învățat nimic din viața asta…

”Și le-a spus pilda aceasta: Cineva avea un smochin, sădit în via sa și a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Și a zis către vier: Iată trei ani sunt de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l și anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur și voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia.”

Am citit undeva că, în Africa, există un trib care nu consideră ziua de naștere data în care s-a născut un copil, nici măcar data în care a fost conceput, ci data la care mama copilului a auzit cântecul. Despre ce cântec e vorba?

Când se hotărăște să facă un copil, o femeie se retrage în singurătate, la umbra unui copac, și stă acolo până când, în mintea ei, aude un cântec. Îl repetă, îl repetă până când îl învață. După care se duce la viitorul tată al copilului, îl învață și pe el cântecul, îl cântă împreună, chemând copilul să vină pe lume, și fac dragoste. Pe toată perioada de sarcină, mama îi cântă pruncului nenăscut cântecul acela. Al lui. Ea și femeile bătrâne din trib, care îl învață și ele. E cântecul lui și numai al lui.

La naștere, cântecul copilului este cântat din nou de bătrânele tribului. Ca și pe tot parcursul existenței sale, în momentele de sărbătoare. Dacă, la un moment dat, copilul devenit adolescent sau adult greșește, face ceva condamnabil, nimeni nu-l condamnă. Ci comunitatea sa îl aduce în mijlocul ei, se adună în cerc în jurul lui și-i cântă cântecul. Care să-i amintească cine e și care e treaba lui pe lume. Cântecul identitar. Al lui și numai al lui.

Când pleacă din viața terestră, fostul copil e însoțit tot de cântecul său. El și propria-i identitate trec prin toate. Și nu uită niciodată cine e, cum a venit la chemarea părinților, cum a ajuns pe lume, de unde s-a ridicat, cine sunt oamenii care îi cunosc cântecul, deci i-au cunoscut părinții și l-au cunoscut pe el dintotdeauna. Cine a fost, cine a ajuns, cum a ajuns.

Mă gândesc că, în lumea noastră, mulți ar avea nevoie de un cântec identitar. Mulți au uitat cine i-a chemat să vină pe lume, mulți au uitat care sunt oamenii care le-ar ști cântecul, dacă ar avea unul, mulți nu văd când greșesc și se îndepărtează de la drumul pe care l-au visat pentru ei, puii de om,  cei care le-au dat viață. Și mulți, mulți de tot, ar avea nevoie ca, uneori, niște oameni să facă roată în jurul lor, să le cânte cântecul. Iar ei să stea în mijlocul cercului, să asculte cântecul pe care-l știu de când nu văzuseră lumina soarelui, să revadă chipurile celor care știu atâtea despre ei, să se rușineze și să-și recapete identitatea.

Photo credit: www.photogarage.org

Guinness, bere verde, trifoi la butonieră, spiriduși, St. Patrick, “drowning the shamrock”… Irish at heart!