E cea mai folosită în România zilelor noastre. Pentru că nu e vizibilă. Când toți ochii sunt ațintiți la ușa din față, pregătătă chiar și cu covor roșu, aglomerația mare e la ușa din spate. Cea a servitorilor. Căci, dacă nu ai nimic de ascuns, dacă ești corect, nu ai ce să cauți pe acolo.

Pe ușa din dos intră toate slugile. Unele dintre ele, numai ușa asta o cunosc. Nici nu-și imaginează că, în față, mai există una. Mare, deschisă, dar frecventată extrem de rar. Slugile sunt slugi, așa au fost o viață și tot așa vor crăpa. Pentru că nu știu altfel și nici n-au capacitatea de-a fi altceva, de-a fi oameni integri.

Negocierea de la ușa din dos se transformă, deseori, în gâlceavă. Chiar și ușa asta se forțează, de multe ori, cât ar fi ea de ascunsă. Pe ușa din dos se scoate gunoiul și intră servitorii. Care nu se amestecă cu stăpânii. Așa cum intră, tot așa ies. Ca gunoiul. Pe ușa din dos.

Ușa din față s-a umplut de pânze de păianjen. Din nefolosire.

Mi-e silă de România ușii din dos…