Am citit undeva că, în Africa, există un trib care nu consideră ziua de naștere data în care s-a născut un copil, nici măcar data în care a fost conceput, ci data la care mama copilului a auzit cântecul. Despre ce cântec e vorba?

Când se hotărăște să facă un copil, o femeie se retrage în singurătate, la umbra unui copac, și stă acolo până când, în mintea ei, aude un cântec. Îl repetă, îl repetă până când îl învață. După care se duce la viitorul tată al copilului, îl învață și pe el cântecul, îl cântă împreună, chemând copilul să vină pe lume, și fac dragoste. Pe toată perioada de sarcină, mama îi cântă pruncului nenăscut cântecul acela. Al lui. Ea și femeile bătrâne din trib, care îl învață și ele. E cântecul lui și numai al lui.

La naștere, cântecul copilului este cântat din nou de bătrânele tribului. Ca și pe tot parcursul existenței sale, în momentele de sărbătoare. Dacă, la un moment dat, copilul devenit adolescent sau adult greșește, face ceva condamnabil, nimeni nu-l condamnă. Ci comunitatea sa îl aduce în mijlocul ei, se adună în cerc în jurul lui și-i cântă cântecul. Care să-i amintească cine e și care e treaba lui pe lume. Cântecul identitar. Al lui și numai al lui.

Când pleacă din viața terestră, fostul copil e însoțit tot de cântecul său. El și propria-i identitate trec prin toate. Și nu uită niciodată cine e, cum a venit la chemarea părinților, cum a ajuns pe lume, de unde s-a ridicat, cine sunt oamenii care îi cunosc cântecul, deci i-au cunoscut părinții și l-au cunoscut pe el dintotdeauna. Cine a fost, cine a ajuns, cum a ajuns.

Mă gândesc că, în lumea noastră, mulți ar avea nevoie de un cântec identitar. Mulți au uitat cine i-a chemat să vină pe lume, mulți au uitat care sunt oamenii care le-ar ști cântecul, dacă ar avea unul, mulți nu văd când greșesc și se îndepărtează de la drumul pe care l-au visat pentru ei, puii de om,  cei care le-au dat viață. Și mulți, mulți de tot, ar avea nevoie ca, uneori, niște oameni să facă roată în jurul lor, să le cânte cântecul. Iar ei să stea în mijlocul cercului, să asculte cântecul pe care-l știu de când nu văzuseră lumina soarelui, să revadă chipurile celor care știu atâtea despre ei, să se rușineze și să-și recapete identitatea.