De mai multă vreme, încerc să elimin tot gunoiul din ceea ce se numește ”știri”. Citesc, caut, dau la o parte emoționalul și politicul și vreau să găsesc numai informația. Așa cum știu eu că trebuie să fie. Fapte relatate și atât. Caut degeaba. Nu găsesc nimic. Dincolo de faptul că nu se întâmplă… Dar chiar și atunci când se întâmplă, cum a fost cazul protestelor coapte în laborator și servite în piața publică sau al ninsorilor care au acoperit bucăți de țară, tot nu am găsit informație. M-am săturat de emoțional, de protestatari de la U.M. SNSPA și de reporteri cocoțați în vârful celui mai înalt nămete din sat, m-am săturat de cadre filmate cât să creeze emoție, m-am săturat de  poze artistice, demne de concursuri de fotografie. Ieri, spre exemplu, mi-am zis că, dacă cei de la centru nu au bugete pentru deplasări, să poată relata de la fața locului și altfel decât am văzut până acum, presa locală, care e acolo, sigur publică informații, nu emoții și alte alea. Așa că am citit, pe rând, toate publicațiile online din Buzău și Vrancea, căci ei sunt acolo, la fața locului. Concluzia e simplă. Presa locală de acolo e împărțită în două: unii sunt ai PSD/ai lui Oprișan, ceilalți sunt ai PDL. Loviturile sub centură adresate părții adverse fac din foile alea locale niște publicații partizane, lipsite de orice urmă de obiectivitate, imunde. Lipsa de informații m-a dezgustat. Am căutat pe bloguri și în mediul online informații. Am găsit numai propagandă (de partid, a diverselor ong-uri etc): cum au dus ei ajutoare (eu știam că asta se face în tăcere, nu urlându-ți mărinimia) sau vorbe goale. Trăim într-un ocean de vorbe goale care nu au altă miză decât să sune bine din coadă, ca șarpele cu clopoței, sau să stoarcă cât mai multe lacrimi. Telenovela românească fără de moarte…

Am încercat să deschid discuții pe Facebook, în care mă îndoiam, îmi puneam întrebări, încercam să dezbat și să obțin argumente. Din păcate, am găsit un singur partener de dialog cu care am vorbit mai mult prin mesaje private decât în public. Ceilalți le știau ei pe toate, nu aveau dubii, nu-și puneau întrebări și viața-i grea lumea-i rea… Spălați pe creier. Sau cu circumvoluțiunile îndreptate de atâtea intoxicări și judecâți de valoare înghițite pe nemestecate. Certitudinile le definesc viața. Știu ei mai bine. Știu chiar totul. Și ei nu mestecă niciodată. Iau hapuri.

Și-atunci am decis să mă întorc la lucrarea începută demult: să clădesc din cărți o mănăstire. În care să mă zidesc.

[Și nu în ultimul rând, de vreun an încoace, absolut toți cei pe care îi consideram apropiați sau prieteni m-au dezamăgit crunt. Uneori – destul de des – mi-au înfipt cu voluptate cuțite în spate. Cât mai ascuțite, îndelung pregătite. A naibii invidie, al naibii complex de inferioritate! Astea două au ajuns să fie motorul vieților multor semeni de-ai noștri care așa cred că-și rezolvă neputința, când ei, de fapt, doar și-o răzbună!]

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.