De ce românii nu sunt nemți sau japonezi // 26 October 2011
În discursul său, Regele Mihai a spus, la un moment dat: ”Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei”. Din nefericire, acesta este enunțul potrivit pentru o situație ideală. În România, realitatea este cu totul alta. Eu cred că românii nu mai au simțul datoriei. Acesta este lucrul care lipsește cel mai mult. Frâna principală. Merg la serviciu și așteaptă să-și încaseze salariul, fără, însă, a considera că au vreo datorie. Fac ceea ce ar trebui să facă doar dacă e musai (doar sub amenințarea potențialei pedepse): dacă stă șeful cu ochii pe ei sau dacă au ceva de predat la termen fix (dacă nu, mai dau o fugă pe-afară, să-și plătească facturile, să facă aprovizionarea sau să se ocupe de diverse treburi personale sau plăceri sau – în cel mai bun caz, stau cu ochii ațințiți în calculator, prestând cu normă-ntreagă pe rețelele de socializare). Puține joburi din România sunt nenormate la timp și sunt axate pe proiecte. Doar alea le-ar putea permite românilor să facă tot ce fac în cele 8 ore legale de program și să asigure și rezultatele scontate…
Din nefericire, atitudinea asta, în ceea ce privește datoria și simțul aferent, s-a translatat, în multe cazuri, și la nivel personal. Astfel, în familie, mulți se comportă ca și cum nu au nicio datorie. De parcă familia aia, odată întemeiată, merge singură înainte… Parteneri part-time, părinți part-time, fără ”împreună”, cu mult ”separat”. Relații extraconjugale, furt din banii familiei pentru întreținerea acestora, copii aflați în grija bunicilor… La fel, la nivelul relațiilor interumane, în așa-numitele prietenii, mulți consideră că nu au nicio îndatorire: nici să îl avertizeze pe celălalt când greșește și încă nu e prea târziu pentru a redresa vreo situație, nici să întindă o mână când sesizează că e nevoie de ea, chiar dacă nu i se cere, nici să-și ofere disponibilitatea umărului pe care celălalt să plângă, nici să construiască împreună. De parcă prieteniile ar fi valoroase doar dacă le declari sub denumirea asta, și nu dacă sunt consistente…
Eliminarea simțului datoriei din ceea ce ar trebui să fie valorile românilor relevă, de fapt, modul de gândire și acțiune al acestora, ajungând până la ajustarea prin reducere a caracterului oamenilor. Decăderea morală în care se scaldă românii și pe care singuri o blamează – că, deh, nu le place! – este exact rezultatul eliminării acestei valori. Pe care nemții o au, japonezii o au. Iar la ei se vede în tot ceea ce fac – atât la nivel profesional, și rezultatele economice vorbesc în gura mare, cât și la nivel societal și personal. La ei n-am văzut atâtea ong-uri care nu vor altceva decât să încaseze și să toace bani. La ei n-am văzut atâtea evenimente în spațiul public făcute doar pentru ca unii să-și asigure vizibilitatea. La ei n-am văzut atâția copii abandonați ca în .ro, pentru că mamele au în altă măsură simțul datoriei de mamă. La ei n-am văzut atâția cerșetori proprii (nu ce-am exportat noi), pentru că oamenii au simțul datoriei de om – acela de a-și asigura existența demn. La ei n-am văzut atâtea ”prietenii de regim”, căci oamenii investesc în oameni, nu în interese punctuale pe care li le pot satisface niște unii aflați trecător într-o funcție a puterii.
La ei n-am văzut atâta lipsă de fond pentru orice formă, fie ea oricât de frumoasă. Dar ei sunt nemți și japonezi… Pentru români, simțul datoriei e o valoare învechită. De pe vremea regilor…
