Atunci am murit… // 19 October 2011
Am greșit – spune bărbatul din fața mea. Încă tânăr, dar cu primele fire albe vizibile. În ziua în care am făcut asta, când am [… ], am murit. Atunci am murit – întărește, făcând ochii mari și privind fix, fără orizont, înainte. De-atunci sunt mort. Am pierdut tot. Tot ce însemna viață. Tace prelung. După câteva momente, se scutură și revine la discuția pământeană, de om aparent viu. Copiii – legătura lui cu viața – vin și-l strigă: Tati! Tati! Am voie (…)? Ai voie! – răspunde cu un zâmbet larg și-o față întunecată, ca din altă lume. Fără să vreau, mă gândesc că fiecare dintre noi a murit definitiv cândva, cumva, din vreun motiv. Atunci s-a terminat lumea. Fără să vreau, mă gândesc că, pe undeva, suntem ca golemul din legendă. Ne activează propriul creator, scriindu-ne pe frunte emet. După o vreme, mișcându-ne prin lumea vie, bucurându-ne și întristându-ne, fericiți sau triști, cuvântului de pe fruntea noastră i se îndepărtează prima literă. Rămâne met. Creatorul ne-a dezactivat. Chiar dacă e prea devreme. Uneori, mult prea devreme. Redevenim materie amorfă. Și continuăm să umblăm așa, prin lume. Ca niște morți umblători. Care atunci au murit…
[În ebraică: emet = adevăr, met = moarte]
