Citesc din joi în Paște ce se mai întâmplă prin țară. E mai bine la soare, la mare, la distanță… Mă uit siderată cum sare Mircea Băsescu să-i întărească fratelui său afirmațiile. Să i le susțină. Înțeleg relația frățească, dar doar atât. Când te susține unul mai puțin dotat intelectual decât tine și cu o imagine imperfectă, nu poate decât să-ți facă rău. Greșeala e a celui care acceptă o astfel de asociere în public, cu atât mai mult cu cât cei doi se cunosc și cel tare ar putea să-i dea cu nuiaua peste degete celui mai nemobilat, când îl vede că ridică mâna să iasă la tablă… Ăsta nu-i ajutor frățesc (prin extensie, nu-i comportament de câine credincios), ci e piciorul cu care-l împinge și mai tare în noroi pe cel aparent puternic. Efectele se vor vedea în timp. Explicațiile există, se bazează pe principiile și mecanismele co-brandingului. Transferul de imagine se produce și în acest caz. Aia negativă, evident. Despre credibilitatea fratelui voluntar ce să mai zicem? Dar oamenii – acum generalizez – sunt disperați ca afirmațiile lor să-și găsească adepți, să fie susținute în gura mare, căci asta le dă sentimentul confirmării, validității propriilor opinii, propriei gândiri. Și iar ajungem la imagine de sine, stimă de sine… Când confirmarea vine de la unii sub nivelul tău, fără anvergura ta și cu tinichele de coadă, e un adevărat dezastru. Te asociezi – voluntar, câtă vreme nu te dezici de ei – cu cel/cei care doar îți cântă în strună, sub datoria sau pretextul relațiilor de apropiere. Cine pierde? Ambii. Cine câștigă? Cei care stau pe margine și observă.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară