Despre refugii // 10 May 2011
”Cred că avem cu toții nevoie de un fel de refugiu sau de un loc al nostru. În plan literar, Virginia Wolf l-a definit ca pe ”o cameră numai a ta”, dar nu trebuie să fie neapărat o cameră adevărată. Trebuie să fie un spațiu unde te poți gândi nestânjenit, care poate fi chiar propriul cap” – Richard Branson, Screw It, Let’s Do It.
Hmmm… Câți dintre cei pe care-i cunoașteți nu gândesc cu voce tare cele mai abjecte lucruri? Câți dintre cei cu care vă intersectați nu aruncă dejecțiile creierului lor în toate direcțiile, ca un pancreas necrozat? Multe spune omul la necaz – se zice. Dar vorbele alea spuse la necaz trădează chiar faptul că, în spatele lor, sunt niște gânduri îndelung pritocite. Uneori, e interesant să-l lași pe-un om să se descarce. Spune tot ce-i vine la gură, nu se poate stăpâni, îi face bine avalanșa de cuvinte. Îl vezi așa cum e el. Până unde poate să coboare. Care-i e limita. Sau care e locul lui. Doar că transferul de fiere se face asupra ascultătorului. Se descarcă el, se încarcă alții. Ca în principiul vaselor comunicante. Dacă fiecare ar spune cu voce tare ce gândește cu adevărat despre ceilalți, probabil nu ar mai exista interacțiuni sociale. Din fericire, mulți oameni au suficient autocontrol să se refugieze într-o cameră numai a lor. Sau chiar în capul lor. Fără vorbe proaste.
