”Promit, nu te mai citesc!! Mă întristezi! Cheer up Mana! Ce e cu tine? Numai și numai tristețe?”

Asta îmi scria, azi, Răzvan, un vechi prieten. Ei, cum așa? Că eu sunt veselă, n-am nimic! – i-am zis. Apoi i-am explicat, la telefon, că am fost ocupată bla-bla. Sper că l-am convins, deși, dacă mă uit pe blog, e cam cenușie pagina mea… Dar nu despre gri și cenușiu vreau să vorbesc, ci despre cum am stat azi, la telefon, cu Adina, muuult, mult. Cum cine-i Adina? Colega mea de bancă din liceu! Ne-am regăsit acum câteva zile, prin intermediul blogului. Vedeți comentariile de la posturile anterioare și vă lămuriți. Pe Adina am cunoscut-o cu un an înainte să ajungem colege, într-o tabără, la Năvodari. Pe vremea noastră, copiii chiar mergeau în tabere care chiar erau tabere. După un an și-un examen de admitere la liceu, ne-am revăzut în aceeași clasă. Cu copii adunați din toate școlile. Ne-am așezat, silitoare, în prima bancă de pe rândul de la mijloc. Da, banca aia evitată de toată lumea. Nu și de noi! Dintre sute de boboci de-a noua din Liceul Frații Buzești, ea intrase la liceu cu a doua medie, eu cu a treia. Peste noi era doar un 10 curat. Și noi pe-aproape. Iar pe vremea aia admiterea la mate-fizică era grea și notele erau note. Într-un fel, societatea se stratifica încă de pe-atunci: elita la mate-fizică (doar cele mai bune licee aveau așa ceva), copiii buni care n-aveau treabă cu matematica mergeau la biologie-chimie, pe la filologie-istorie se intra cu medii ceva mai mici, iar la liceele industriale mergeau cei care nu aspirau la a face parte din elită. Asta într-un oraș mare, gen reședință de județ. Că unii dintre noi nu ne-am născut în București…

Cum nu mai știam mai nimic despre foștii colegi de liceu, i-am inventariat în seara asta. A e procuror, P e medic la SMURD, L e prim-procuror nu știu unde, M e la ANAF sau Gardă, multe doctorițe, Irina (pe ea o cunoașteți, că tot prin intermediul blogului ne-am regăsit!) predă informatica, D e celebru în business, după ce-a făcut chimie etc. Din ce-am evaluat eu, toți (și eram 36 în clasă!) au terminat o facultate (pe vremea când școala era școală!) și s-au realizat profesional. Intelectualitatea adevărată, aș zice. Aia tăcută și profesionistă.

Să vă mai spun că, după 20 de ani, discuția s-a legat ca și cum n-am mai fi vorbit de ieri? Să vă mai spun că bucuria îmi împinge colțurile gurii până spre urechi? Nu cred că mai e cazul.

Răzvan, se vede de la tine cum zâmbesc? 😀

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.