Mă uit siderată la transmisiile tv. Eu tot nu înțeleg de ce, an de an, România își sărbătorește ziua națională cu paradă militară. Dincolo de faptul că tânjim după a ne arăta mușchii la noi în curte, nu cred că e un beneficiu cuantificabil scoaterea tancurilor și a altor vehicule militare pe stradă. Ne cam mințim singuri, pe banii noștri. Mă uimesc, însă, transmisiile tv. Nu că ar fi ele de vină: doar ne arată ce se întâmplă. Un amestec ciudat de sunete de clopote trase la biserică (dar ce caută biserica în treaba asta?), manifestări sportive punctuale de masă (deși în România sportul nu mai e de masă. Spre exemplu, în Senegal, dimineața, poți vedea pe plajă sute de mii de oameni care aleargă. Și nu-i scoate nimeni cu forța din casă, vin singuri. Și, mai ales, nu le dă nimeni un tricou inscipționat drept trofeu de participare), fanfare (oare în cursul anului mai cântă pe undeva?), politicieni (nu mai zic nimic despre ei, suntem sătui deja), cantina socială ambulantă – mii de porții de mâncare împărțite oamenilor ieșiți pe stradă – nici nu mai contează că mâncarea e de post sau de dulce, doar gestul de a da pomană se consemnează. O zi națională kitsch cap-coadă. Peste toate, cravate de pionier și muzică populară. Eh, și despre muzica populară aș avea ceva de zis. Nu știu dacă se mai ascultă prin țară, dar pe mine mă uimește cum e omniprezentă la Ziua Națională și la nunți. În rest, ne e cam jenă cu ea. Fie vorba-ntre noi, e și destul de pervertită și fără valoare. Dar nu e singura…

Vai, am uitat coroanele depuse (doar la sărbători, în rest…), popii cu cădelnițe fumegânde, diaspora, bucătăria din stradă, Zaraze scoase din lada de zestre a poporului român și inventarul a ceea ce se consideră, la nivel general, a fi românesc și reprezentativ. Cum spuneam, un amalgam ciudat. Mereu ne lăudăm (romanțat) cu ce-am fost, fără să ne gândim (neromanțat) și la ce-am ajuns…

 Să ne veselim, dară…