Îmi povestea o prietenă că, atunci când era mică, era vecină cu o familie numeroasă, cu 9 copii. Bieții părinți, iarna, își strângeau toți copiii într-o cameră, să se încălzească… Deh, oameni sărmani, dar muncitori. Cum să împaci 9 copii? Unul vrea una, altul vrea alta, un altul intră-n conflict cu un frate, altul vrea să scrie, altul își caută caietele… E greu să gestionezi o turmă de 9 copii și să ai un pic de liniște. Liniște auditivă…

Așa că ce s-a gândit capul familiei? O dată pe oră, le dădea copiilor voie să se dezlănțuie: să urle, să țipe, să sară, să se agite, să se hârjonească, să se manifeste fiecare cum vrea. Pentru 5 minute. Pe ceas. A și numit asta: ”5 minute balamuc”. Copiii au preluat imediat ideea (regula) și s-au conformat. Ani de zile, până au crescut, au făcut cinciminutebalamuc. După care se linișteau și își vedeau de treburi. Și ei, și părinții.

Ei, bine, cam așa mi s-a părut mie ziua de ieri, în viața mea liniștită și departe de nebunia cotidiană: cinciminutebalamuc. Cu un bun prieten accidentat (și operat) în nebunia aia cu 6 mașini, cu Victor (însoțit de Vlad) agresat (deocamdată verbal) la mall, cu muncitorii veniți să schimbe câte ceva, să nu ne mai intre apa în casă când plouă, cu un oarecare care mă judecă și mă face ipocrită pe un blog (fără să mă cunoască), apoi vine să mă avertizeze într-un comentariu că a postat (stați liniștiți, nu l-am aprobat), cu…, cu…

Sper că cele ”cinci minute” s-au dus și îmi reiau viața liniștită și echilibrată. Măcar pentru două zile. Căci, din a treia, voi fi departe…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.