Ei, știu că nu există termenul, dar asta mi-a venit în minte, când mă gândeam la comunicarea cu unii oameni. Nu i-aș spune comunicare defectuoasă. Ci, mai degrabă, seamănă cu exercițiul/sportul ăsta. Doar că nu cu doi jucători și-un perete, ci doar cu unul singur care-și aruncă mingea în peretele nemișcat. Poate să se agite omul cât o vrea, să transpire, să pună suflet, să facă efort sau vreo entorsă, să sufere: peretele n-are nimic. Doar întoarce mingea fără să fie afectat cumva. În vreun fel…

Sportul ăsta, apărut în anii 1500 în Franța, când copiii se jucau cu mingea aruncând-o în vreun perete, se spune că face bine atunci când vrei să slăbești. Că dai jos foarte repede kilogramele. Și că e contraindicat celor cu afecțiuni cardiace. Dar semisquashul din comunicare cum o fi? Arzi mai repede caloriile, agitându-te? Te consumi mai mult, văzând lipsa de reacție personalizată (să-i spunem așa absenței reacției umane care n-are cum să vină de la un zid?), slăbești de la efort și îți bate inima mai repede, fiind contraindicat și-n cazul ăsta? Pe undeva, cred că da, dacă pui suflet în întreprinderea de comunicare (și cam pui, că asta presupune comunicarea!). Și-atunci, te-ntrebi de ce naiba te agiți atâta. Nu cumva e cazul să abandonezi și să nu mai pierzi vremea? Evident, răspunsul este unul singur, odată ce-ai conștientizat că semisquashul e, de fapt, doar jumătate de joc. Un joc ciuntit, jucat într-o cutiuță. O iluzie.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.