Bordelul ong-urilor // 7 May 2010
De ceva vreme, tot citesc diverse cărți de drept constituțional, să mă luminez un pic. Pentru mine, e clar de mult timp: relația mea cu statul este una de toleranță reciprocă. El mă tolerează pe teritoriul lui, respirându-i aerul etc, eu îi plătesc la timp (și mult) impozitele și taxele. Și cică-mi asigură securitatea… În rest, i-am folosit, pe vremuri, sistemul gratuit de învățământ care mi-a permis ca, pe baza educației, să ajung unde-am ajuns și să nu mor de foame. Cum spuneam, relația mea e una simplistă. NU vreau să fiu reprezentată, deci nu votez, n-am luat vreodată amenzi (nici măcar de circulație), deci am un comportament corect, respect normele/regulile/legile. Cam asta…
Tot citind eu ce-i cu statul, populația și puterea, deduc că populația deleagă exercițiul puterii (unii zic că chiar puterea) unor reprezentanți. Și că ăia fac pe dracu-n patru și întorc voința poporului, sub formă de efecte, înapoi la popor. Scuze, la populație. Și că aia sunt aleși de populație, ca fiind capabili de a o reprezenta. Ei, acum e-acum. (Dincolo de separația sau echilibrul puterilor în stat, mai nou, se pune problema altfel: trebuie stabilit echilibrul între cei care conduc și cei care sunt în opoziție. Care vor conduce peste n ani, când își vor lua revanșa…) Vorbeam de reprezentanții ăia. Tot aud în ultima vreme că societatea civilă trebuie să-și desemneze reprezentanți în diverse structuri, tocmai pentru a asigura echilibrul. Că de profesionalism nu suflă nimeni o vorbă! Pui în Consiliile de Administrație de la Radio și TVR numai oameni desemnați de societatea civilă, pui la Curtea X oameni desemnați tot de ong-uri… Dar ce-s ong-urile astea? Judecător suprem și garant că oamenii ăia sunt impecabili moral și teribil de profesioniști? Hai, să fim sobri! Ong-urile au altă misiune pe pământul ăsta: să toace banii pe broșuri, să ”instruiască” trei amețiți cărora le intră pe o ureche și le iese pe alta improvizația de training, să ajute niște nevoiași, să organizeze dezbateri și acțiuni ”civice” care n-au niciun rezultat concret, timp în care ei, oengiștii implicați în minunatele proiecte, să aibă venituri uriașe sub formă de plată pentru managementul proiectului sau pentru cine știe ce consultanță.
Mi se pare extrem de periculos ca ong-urilor să li se acorde atâta importanță și să fie legitimate în felul ăsta. Pentru că ele trebuie să devină importante în urma acțiunilor cu impact în societate pe care le fac (abia când mult mai mult de 50% din oameni, nu vreo 30%, cât este acum, vor spune că ong-urile fac treabă bună!)… Când voluntarii lor se vor duce acolo pentru că vor să facă ceva pentru societate, nu pentru a folosi apartenența la un ong ca o trambulină spre parvenire… Când nu voi mai auzi de încasări uluitoare pentru lucrul pe proiecte, ci se va lucra din convingerea că poți să ajuți în mod gratuit și fără să ceri nimic în schimb. Altfel, ong-urile rămân niște societăți comerciale sub acoperire, care n-au voie să-și împartă profitul. Și care nici măcar nu fac vreo treabă care să mute munții din loc. Și care, mai nou, împart mocirla puterii cu guvernanții sau, și mai și, sunt folosite ca instrumente prin care politicul își ”albește” oamenii pe care și-i pune în funcțiile din care exercită puterea. Ong-uri plătite cu banii-nainte, per prestație…
Iar noi, ăștia, care nu facem parte din societatea civilă, suntem militari? – se întreabă, retoric, Padre*…
*Padre – Florian Bichir, ziarist