Ba mi-e dor Mana, cateodata chiar ma doare de atata dor.Unde esti copilarie?

Ba da! Imi este dor de toate acestea, insa mai tanjesc, in van, dupa diminetile in care plecam cu parintii in concedii, sau numai de 1 mai si 23 august, in care la radio se transmitea muzica sarbeasca iar eu ma culcuseam pe un loc “mai calduros” de pe bancheta din spate.

Asa cum simt si acum gerul patrunzator al diminetilor de Ignat in care ajungeam la tara cu noaptea in cap si stelele, reale, deasupra.

Ba da, imi este dor de toate!

Eram sigură! Mai era și durerea aia din umăr, după ce mergem mult, ținută de mână, iar eu, fiind atât de mică, stăteam cu mâna ridicată, să ajung la palma părinților… Și sângele închegat dureros în genunchi, în urma căzăturilor, și petele roz și lucioase care rămâneau după… Fiecare are propriile lui doruri cuibărite în minte, în suflet… Continuați, vă rog, continuați… 🙂

Ia intinde tu manuta catre mine si du-ma la toneta din imagine…. lasa vorbele si cumpara-mi o acadea…. daaaaa, recuinosc: sunt un pofticios si acum nu scapi de mine fara sa ma mituiesti cu bunatati 😀

Pentru mine si altii care s-au grabit sa creasca mai in fiecare etapa a vietii lor cred ca e mai sanatos sa nu se gandeasca la toate astea 🙂 desi, fie vorba intre noi, cred ca reusim sa mai gasim situatii in care ne permitem repuneri in scena a vremurilor alora, chiar daca pecetea timpului modeleaza durata si intensitatea respectivelor situatii 🙂

Acuș-acuș! Poftim! 😀

ba daaa. imi este dor de jocurile copilariei, de-a v-ati ascunselea in glugile de coceni, cand ne-am apucat sa gatim prajituri intr-o casa parasita (evident c-am fo prinsi, nici nu ne-a dat de gol fumu’ gros ca al unui vulcan…ne-am razbunat, i-am spart un geam babei!), cum am pus anunt cu apa otravita la o fantana (saracii oameni, au stat nebauti apa la camp…eh, dupa asta ce liniste a fost in sat cateva zile?! oh, ce-am suferit, toti am fost pedepsiti!!), santaj la sora mea ca s-a pupat cu un baiat si ca daca nu-mi face tema la mate o spun (sa vezi ce baga fata exercitiii!!), cum am venit acasa cu genunchii juliti pentru ca ne-a prins mosu’ la ciresul lui…fugit, cazut, prins, da’ n-am dat drumu’ la ciresele din tricou!si muulte altele d’ale copilariei
ce vremuri, mi-ai smuls un zambet cand vad filmuletele, crampeie de viata. 🙂

Ba da. Si inca rau. Si inca imi place. Si, nu vreau sa cresc mare. Nah!
Inca imi doresc sa impletesc coronite, si da, sa le fac cozi papusilor din matase de porumb, si sa ma mai arunc si io in graul din spatele casei bunicii c-aveam norma la recoltat(da sigur ca da, culcat era gata si treierat!) si da, vreau cu sania la derdelus, si…si..cum bine zici!
Hmmm…Imparateaso, hai ne imparti niste turta dulce ori niscai cocosi de zahar ars! 🙂

Mi-e dor de pufarin, Brifcor, banane coapte pe dulap, de o săptămână de ploaie fără să mă intereseze, de maxim 28 grade vara, alei fără maşini, de flori-fete-filme-sau-băieţi/melodii-sau-cântăreţi, Pic şi călimara cu cerneală albastră, de benzile Agfa şi cromdioxid.

Mi-e dor să stau pe o bordură călduţă, în treningul cu două dungi şi tenişii chinezeşti…

Nu mi-e dor de nimic din cele de mai sus. Unele nici nu stiu cum sint. Toata copilaria mi-am dorit “sa fiu mare” cit mai repede, sa se termine cumva…Abia asteptam sa se sfirseasca vacantele. Deci NU.

Eu vreau să mai trag fetele de codiţe… printre altele.

Sa cad din copaci, sa alerg pe camp,sa caut flori si gaze, sa plivesc rasadurile de flori, sa ma cert cu bunicii mei sau sa ascult povestile spuse de ei (o, Doamne, ce dor mi-e de ei!), sa mananc covrigii de la colindat, sa pierd vremea……

si acum imi vine sa-mi pun unghii false din petalele florilor. m-ai bagat in butoiul cu melancolie. eu am uitat sa ma mai gandesc la lucrurile astea.

Eu nu am depasit de mult varsta, asa ca nu pot sa spun ca imi e dor. Stiti ce este ciudat? Atunci cand suntem mici vrem sa crestem mari, iar atunci cand in sfarsit crestem ne este dor de copilarie. O fiinta tare ciudata omul…. 🙂

Mda… Nostalgicilor care sunteţi! 😛

Sa fii stapan pe timpul tau…Oh ba da…