Eu, când vreau să fluier, nu pot // 21 April 2010
Când fluieră oamenii? Sunt mai multe cazuri. Când sunt triști sau fericiți, fluieră vreun cântec prin casă sau prin curte. Când văd câte-o fată frumoasă, fluieră luuung, urmărind-o cu privirea pofticioasă. Când sunt pe stadion și indignarea atinge maximul, fluieră de li se face gura pungă, dezmorțindu-se cu câte o înjurătură urlată. Uneori, fluieră a pagubă, se spune. De fapt, asta se traduce altfel: stai și pierzi vremea (fluierând), e firesc să nu ai rezultate (Oho, și câți de-ăștia am cunoscut! Doar că lor nu le place să recunoască. Mereu dau vina pe lumea rea pentru nereușitele lor). Sau, cel puțin, eu așa înțeleg expresia. Cumva, decurge din fluieră-vânt. Haimana.
N-aș face legatura dintre bunul simț/buna creștere și fluierat. Pentru că mai este și fluieratul care substituie cântarea… Dar știu că eu, în viața mea, n-am fluierat niciodată. Și nici n-o s-o fac vreodată. Și nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că nu pot. La propriu. Nu vă gândiți că sunt împărăteasă și împărătesele nu fluieră niciodată pentru că așa au fost educate. Dincolo de educația mea (care chiar așa îmi spune!), fizic nu pot să fluier, deși, când eram copil, m-am tot străduit să învăț. Probabil vreo particularitate necunoscută/neidentificată încă mă face ca, atunci când țuguiez buzele să fluier, aerul iese fără să se transforme în sunet. Poate că nu degeaba…
Chiar dacă ar trebui să fluier de indignare, când în mintea mea dezaprobarea unei situații este enormă, argumentele nu își au locul iar justificările nu există, nu pot. Probabil, Dumnezeu, când a amestecat în creuzet ingredientele din care aveam să mă nasc, și-o fi spus că, din când în când, trebuie să facă și câte unul altfel. Care să nu poată niciodată să se manifeste ca toți ceilalți. Și asta să-i impună o anume conduită. (Și o anume sensibilitate, aș completa eu.) Vrând-nevrând, mă comport ca o împărăteasă. Trec mai departe zâmbind.
