Citesc Tratat de psihologie diferențială a lui Constantin Enăchescu (Editura Polirom). Acolo, găsesc, la un moment dat, abordarea conceptelor de normalitate și anormalitate din perspectivă psihologică. Se spune că ”atât normalitatea, cât și anormalitatea reprezintă situații egal posibile de a fi ale persoanei umane”.

Normalitatea fiind criteriu de evaluare pentru persoane (am zis că discutăm din punct de vedere psihologic), un om este considerat normal atâta vreme cât se află într-o stare de bine care exprimă echilibrul organizării și funcționării sistemului personalității sale. În acest sens, anormalitatea se consideră a fi sau o varietate a normalului (în cazul anomaliilor), sau o abatere de la cadrul general/normalitate. Anormalitatea este opusul normalității, dar cele două nu sunt antagonice, ci complementare, pentru că granița dintre ele este extrem de greu de definit.

Etrapolând, definim normal tot ceea ce considerăm a fi cel mai des întâlnit. Situația cea mai obișnuită. Poate de aceea normal nu înseamnă neapărat și bun, adevărat. Depinde de sistemul de referință la care ne raportăm. Normalitatea dintr-un spital psihiatric este starea de boală. Dacă pentru lumea exterioară starea de boală este o anormalitate, pentru cei din spital ea devine normalitate.

Întotdeauna când vorbim despre normal/anormal ne referim, de fapt, la diferențierea dintre cele două stări. La ceea ce corespunde mediei sau nu, conform evaluării noastre. Normali sau nu. Iar NU acesta nu se limitează la a cuprinde numai nebunii și oligofrenii, ci și geniile.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.