Șefii de promoție // 8 January 2010
O să vă spun o poveste. Terminasem de vreo 4 ani (cred!) facultatea, lucram de puțină vreme într-o multinațională. Aveam sediul în Union Business Center, abia mă obișnuisem cu biroul meu cel nouț. Aveam telefon mobil și un telefon fix pe birou (extensia, cum îi spuneam). Telefonul clasic, interior, care nu avea număr propriu de la Romtelecom, ci era conectat la centrala companiei. Numărul lui era unul scurt, format din 3 cifre: 141. Puteam să sun direct de pe el și să primesc apeluri. Cum spuneam, nu mică mi-a fost mirarea ca, într-o zi, să mă sune cineva și să mă întrebe ce mai fac. Un fost coleg de facultate. Și să mă invite la prânz în oraș, căci, spunea el, lucrăm aproape și am putea să folosim pauza de masă. Uimită, am acceptat.
Nu-l mai văzusem de la terminarea facultății, nu mai ținusem legătura nici cu el, nici cu alți colegi. Întrebările au năvălit în capul meu: de unde Dumnezeu știe ăsta unde lucrez, când eu abia mă obișnuiesc cu atmosfera prin compania asta? Și cum naiba mă sună direct pe extensia aia, când pentru cei din exterior folosesc mobilul, iar pentru colegii din celelalte birouri interiorul e de bază? Și nici măcar n-am apucat să împrăștii numărul de mobil! În fine… Ne vedem, mâncăm o salată și îmi povestește că, după terminarea facultății, a rămas vreo 2-3 ani asistent la catedră, căci fusese șeful nostru de promoție. După care, firesc, a făcut pasul către unul dintre servicii, cu care colabora încă de prin facultate, să se poată elibera postul lui de asistent pentru alții ce urmau să aibă aceeași traiectorie ca și el! Acum lucra în centrală. Măi, să fie! Omul ăsta abia trecea clasa în primii doi ani de facultate (nici mintea nu-l ajuta prea mult!), dar, deodată, a devenit extrem de ambițios. A început să învețe ca un papagal, pe dinafară, lungile demonstrații. Cu atât mai dificil cu cât noi făcuserăm politehnica, iar acolo e inuman să tocești și să ții minte dacă logica și mintea, în general, nu te ajută… Ei, bine, trasfigurat, în sesiuni, lua note de 10 pe bandă rulantă. Uneori le merita, alteori nu. Căci, pe vremea noastră, examenele erau scris și oral, iar la oral nu prea puteai să te ascunzi de privirile colegilor din sală. Nici măcar când te trăgeai de șireturi cu unii profesori! Băiat din provincie, modest, ne-a dat o probă de ambiție împinsă la extrem trei ani, până a terminat facultatea ca șef de promoție. Nu-l acuz, fiecare face ce vrea cu viața lui. Fiecare își alege cariera. Dar atunci mi-am dat seama de ce a tras cu dinții să ajungă șef de promoție: pentru că i se fluturase condiționat posibilitatea unei (alte) cariere decât cea de inginer. Și pentru că, astfel, un ”frate mai mare” îi promisese că va avea grijă de toată viața lui dacă face un efort. Și că o să-l ajute să facă și-un doctorat! Era în anii de după Revoluție… Nu l-am mai văzut de-atunci, habar n-am ce-o mai face.
Voiam de multă vreme să scriu asta. Chiar am discutat cu cineva și i-am spus. Pentru că știam, din legende, că și înainte de 89 șefii de promoție din facultate erau recrutați de servicii. Naivă cum sunt, mă așteptam ca după aia să nu se mai păstreze modalitatea asta de recrutare. Naivă rău! Acum mi se pare aproape implicit ca șefii de promoție să lucreze pentru sistem. De obicei, ei nu sunt cei mai deștepți, ci cei mai ambițioși. Întotdeauna sunt mulți alți colegi de-ai lor, studenți, ale căror minți sunt mult mai sclipitoare, dar care nu pun preț pe note. Și care nu tocesc teorie până la paroxism, ci au și spirit practic, intuiție, minte mobilă.
Ei, bine, întotdeauna am fost suspicioasă când în viața mea a intrat pe neașteptate vreun șef de promoție de cine știe unde… Tiparul din capul meu e că este posibil ca omul ăla să lucreze pentru vreunul dintre servicii, indiferent ce carieră aparentă și-o fi făcut omulețul acolo unde l-a plantat ”fratele cel mare”. Și că n-o fi apărut chiar întâmplător în viața mea, mai ales când văd dorința/insistența de a-mi sta aproape. Poate că unii sunt operativi, alții or fi analiști de informații sau Dumnezeu știe ce. Să fie la ei, acolo! Tocmai de-asta sunt reticentă și nu mi-i doresc în cercul meu de apropiați. Pentru că îmi place să cred că sunt un om liber, care nu este supravegheat și care nu consimte să se așeze singur pe masa de disecție, dezinfectând în prealabil instrumentarul, administrându-și singur anestezicul și ajutându-i pe unii-alții să-și ducă misiunile la capăt. Și nici (posibil) gândăcel sub lupă nu-mi place să fiu. Deși n-am nimic de-ascuns.
De ce am scris azi? Pentru că, încă o dată, mi s-a confirmat faptul că șefii de promoție sunt ca-n expresia aia din Twin Peaks: ”Bufnițele nu sunt ceea ce par a fi”. Nu mă credeți? Citiți precizarea de aici (e în text, cu link pe cuvântul precizări).
Și-acum vă provoc la un exercițiu de memorie. Mai știți ceva despre șeful vostru de promoție din facultate? Ah, și când ați absolvit? Înainte sau după Revoluție?
