Impresionanta cartea postala, pare o opera de arta de peste timp 🙂
Articolele de pe blogul personal…tot un fel de scrisori, nu? 🙂

Ehe, ce frumoasa postare!
Ei bine, eu mai scriu din cand in cand. Sigur, nu acel tip de scrisori cu formula de adresare, de incheiere, datata, timbrata si trimisa prin posta. Scriu notite de mana, pe cartonase colorate sau pe “avioane” de hartie si le pun prin diverse colturi din apartament. Cred ca e un alt mod de comunicare al meu. Nu stiu cat de mult sunt apreciate, dar o fac cu multa placere 🙂
Am mai spus odata ca sunt o mare colectionara. Inca mai pastrez cutia cu scrisori. Poate ar fi frumos sa-mi fac timp intr-o seara s-o redeschid.

P.S. La multi ani mamei tale, Mana! Sa fie sanatoasa si sa va bucurati multi ani de ea! O pup si eu, chiar daca n-o cunosc. :-*

Cand eram mica visam ca atunci cand o sa cresc o sa gasesc o astfel de scrisoare intr-o sticla. Sper ca Eduard sa fi plecat OK de pe front.
Daca el nu a scapat si si-a dat viata pentru noi, eu consider o onoare sa pot vedea aceasta scrisoare, aceasta marturie ca el a existat pe acest pamant. Poate acestea au fost ultimele sale ganduri indreptate catre o persoana cunoscuta 🙁

Foarte impersionant. Si foarte trist 🙁

Toate povestile astea s-au pierdut in timp si au devenit simple cifre in carti…
Iar situatia noastra e paradoxala, globalizarea ne deschide, dar in acelasi timp devenim mai inchisi in ceea ce priveste chestiunile personale.

Inconjurat de toata mizeria , durerea, ororile si tot ceea ce implica un razboi, Eduard gaseste resurse pentru a trimite doar gandurile lui, imbarbatarea si aprecierea pentru barbatul din Dorutu! Gaseste liantul, atasamentul fata de baietel.

Ah, atit de multe gesturi elegante s-au pierdut. Inclusiv acela de a trimite scrisori sau carti postale scrise de mina.

Am prin cufarul cu fotografii vechi de familie si vederi o carte de vizita a doua persoane care, cind s-au logodit, si-au facut o carte de vizita comuna. Scrie doar atit: numele, prenumele celor doi si “logoditi”. Cred ca odata cu gesturile elegante au murit si sentimentele profunde ce legau oamenii unii de altii. Acum totul e rapid, pe genunchi, in graba, daca te porti altfel risti sa fii catalogat cel putin cazut in desuet.

Ah, caligrafia care acum nu se mai poarta…copiii invata sa scrie pentru ca apoi sa uite pentru ca toata viata lor vor tasta in loc sa scrie de mina 🙁

Si eu pastrez scrisorile de familie ale bunicului dupa tata (ce a mai scapat din mina pragmatica a norei lui, bineinteles). Sunt din perioada post-razboi si descriu o lume atit de diferita de a noastra…

Am şi eu una. E, mi s’a povestit, ultima pe care părinţii bunicii mele au primit’o de la fiul lor, fratele bunicii, de prin Urali, de undeva, în jurul lui 1916.
Nu ştiu ce s’a ales din restul corespondenţei, probabil c’au mai existat scrisori.
A ajuns până la mine, în sepia, fără sonor, şi secvenţa în care cineva, nu mai reţin dacă era de la primărie sau de la garnizoană, aduce următoarea veste – ordinul de zi cu vorbele acelea…