Ce nu se (prea) vede // 15 September 2009
… un amor serios are nevoie de lenjerie de corp de firmă. [Mordechai]
Am citit săptămânile trecute un studiu sociologic publicat ca și carte – Trupuri de femei, priviri de bărbați (Jean-Claude Kaufmann). Acolo, echipa de cercetători încerca să afle de ce unele femei își expun sânii la plajă, în timp ce altele nu fac topless. Printre tabele, cifre, explicații despre vârstă și conformații, complexe și psihologie, am aflat o groază de lucruri interesante. Tot în perioada aia, pe un blog era o remarcă referitoare la bretelele vizibile ale sutienelor, atât de comune în ultima vreme. Ei, bine, pe lângă motivațiile alegerii ca acestea să fie la vedere, m-am gândit mai departe.
Din ce-am observat eu, sunt puține femei care își cumpără seturi de chiloți și sutien. Majoritatea cumpără chiloții de-un fel, sutienele de alt fel. Și, pe cale de consecință, le poartă ca atare. Desperecheate, cum s-ar zice. Asta așa, zi de zi. Chiloții trebuie să fie din bumbac, cu ceva danteluțe, să țină de cald – habar n-am dacă astea sunt criteriile sau altele. Eu îmi știu criteriile mele. Sutienul trebuie să vină bine, să nu stânjenească etc. Un criteriu este, cu certitudine, prețul. (Lenjeria de firmă nu-i ieftină!) Cred că se merge pe raportul preț/gust. Sau preț/durabilitate. Sau, poate, preț/calitate… Cotidian, femeile îmbracă lenjeria ca pe-o uniformă curată, gândindu-se mai puțin la criteriul estetic. Să ne-nțelegem, sunt și unele mai pretențioase (sau prețioase?) care nu acceptă să îmbrace ceva de-un fel, altceva de-un fel și au mereu grijă să fie ca scoase din cutie. Dar marea masă nu face așa. Lenjeria intimă se vinde în hipermarket, știați? Calitatea ei nu este cine știe ce… Dantelă dn plastic, broderie cu fir argintiu sau nu, bucăți de material din plastic de-ăla elasticizat etc. Dar prețul este decent. Și, probabil, asta face ca lenjeria intimă să intre în categoria FMCG*…
Uneori, îmi imaginez specatcolul pe care l-ar da niște femei (dintr-o colectivitate, să zicem) care ar trebui să rămână, fără să fie anunțate în prealabil că asta urmează, în lenjerie intimă. Am vedea toate culorile, toate modelele – de la chiloții care țin de cald, până la tanga, de la bumbac sănătos, până la dantele și broderii fine, de la sutiene de un anume fel până la push-up. Sunt aproape sigură, însă, că nu am prea vedea femei îmbrăcate cu chiloți și sutien de-același fel – seturi sau cum s-or numi. Mă gândeam că exact asta exprimă gradul de cochetărie al unei femei – când are grijă ca lenjeria ei să fie zilnic unitară și de calitate, chiar dacă nu are programată vreo întâlnire amoroasă…
N-am văzut vreun studiu al vreunei firme care produce/vinde așa ceva (deși există!). Dar am intrat în magazinele din mall (și eu sunt femeie!). Și aici se vede stratificarea: la Jolidon (producătorul român) găsești un anume tip de femei, multicele mereu, la Triumph vezi mai rar cliente în magazin, la Etam la fel. Criteriul de preț face clar diferența. Dar și calitatea face diferența. Dacă la Etam un set din două piese costă minim vreo 5 milioane vechi, la Jolidon, în banii ăștia, îți cumperi câteva…
Dincolo de cochetăria aparentă/afișată, cea cu farduri, unghii vopsite, păr coafat, pantofi și haine, cu care femeile se pot păcăli pe ele și îi pot păcăli pe ceilalți, cochetăria reală este sau nu. Ascunsă, zilnic, sub ce se vede…
*FMCG – fast moving consumer goods
