A plouat. Așa cred. Ieri a fost cald, extrem de cald. N-am fost în București. Seara, însă, la un moment dat, câteva rafale de vânt au ridicat șervețelele de pe mese. Un nor de țânțari ne-a invadat instantaneu. Pentru că eram pe malul unei ape. Mirosul de peste zi, de scoici putrezite, s-a risipit. Altă rafală de vânt, apoi luna plină. Să ne grăbim, spun unii, că vine ploaia. Tortul, repede! Mulți ani trăiască! Sănătate, mulțumim și la revedere! – se aude vocea ghidușă a unui copil. Râd. E simpatic. Spune exact ceea ce gândesc adulții care tac.

Ajung acasă frântă. Meci. Nu mă pasionează. Perfect. Adorm instantaneu, nu știu când. Dar știu că încă nu ploua. Dorm profund. Sunt matinală. E semiîntuneric. Mai friguț decât de obicei în casă, în acelasi condiții: geamuri și ușa dinspre balcon deschise peste noapte. Citesc știrile pe net. Nimic nou. Se face ziuă, mă uit spre afară: nor. Mai închis. Strada cu 4 benzi de sub balcon e uscată. Nu sunt semne că s-ar fi întâmplat ceva. Televizor deschis. Inundații. Străzi pline de apă în București. Aici, aproape. În alt sector. Nu-mi vine să cred. Putea să înceapă și al treilea război mondial, că nu știam… Am dormit. Profund.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară