Sunt în Antalya. Știți deja asta. Dar nu știți că ieri mi s-a întâmplat ceva. (Bine, unii dintre voi știu!) Mi s-a prăjit telefonul. Cum așa? Habar n-am. Am trecut prin filtrele de la Otopeni, l-am închis în avion și, la sosirea în Antalya, când l-am deschis, a început nebunia. Se deschidea, se închidea singur, așa, de nebun. Nu vă gâdiți că era vreun jaf muncit… Nu, era chiar un telefon bun (al naibii de scump!), care îmi plăcea și care mi se potrivea. Și care avea două baterii, să fiu sigură că nu rămân fără… N-a mai vrut pentru nimic în lume să pornească. Colac peste pupăză, nici netul din cameră nu mergea…

Cum am rezolvat? Vlad a fost extrem de drăguț și mi-a împrumutat telefonul lui (greu cu tastatura de calculator!), iar omul de la IT din hotel a venit azi și a reparat ce era de reparat. În seara asta, mi-am cumpărat un telefon nou. Până mă obișnuiesc (și) cu caracterele turcești pe taste, o să mai treacă! Dar e amuzant. Nu mai am agendă, așa că, dacă mă sună cineva, bine… Dacă nu… O să am ceva de lucru la întoarcere, să refac agenda…

Mă gândeam că, deși sunt în concediu și, teoretic, ar trebui să stau naibii liniștită și să încerc să fac cu totul altceva, fără telefon și net m-am simțit, deodată, ca fără o parte din mine. Probabil s-au produs mutații importante în comportamentul nostru… Acum 20 de ani era ceva normal să trăiești fără mijloacele astea moderne de comunicare. Oare încotro ne îndreptăm?

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.