Țac-țac-țac… se auzeau, pe holurile căminului studențesc, tocurile ei, dimineața devreme. Silueta apărea prin geamul mat al ușii camerei – dormitor, cameră de zi și sală de lectură pentru patru fete din provincie. Cioc-cioc! Ușa se deschidea. Uneori, soră-mea pleca imediat. Alteori, nu. Stătea la coadă la oglinda din baie pentru ultimele retușuri. Machiajul savant al Alinei mi-a rămas și acum în minte. Și zâmbetul larg cu care apărea, zi de zi, în pragul camerei.

Vali și Alina erau colege de grupă. (Și Venera). Nu prea mergeam cu ele spre facultate. Erau în alt an, aveau grupul lor. Eu – pe al meu. Se întâmpla să le văd cum merg spre școală. Din P11, căminul facultății noastre, pe podul arcuit de peste Dâmbovița, apoi pe aleea ce duce spre Rectoratul Politehnicii. Pe vremea aia, mii de studenți forfoteau dimineața spre cursuri. Acum nu mai este așa… Țin minte fețele lor dinaintea examenelor. Toate trei învățau, aveau numai note extrem de mari. Se întorceau de la examene și spuneau: zece! Când luau câte-un nouă, era dezastru.  Doar așa am văzut-o pe Alina nezâmbind. După vreun examen de-ăsta rătăcit… Uneori, mă întrebam dacă nu cumva o fi vreo competiție între fetele astea… Eu nu mă omoram, în timpul anului, cu învățatul în fiecare zi. Eu citeam. Aveam grămezi de cărți pe etajera de la pat. Trăgeam tare doar în sesiune și la proiecte, când stăteam noaptea să calculez și să desenez. (Cine a făcut Politehnica știe despre ce vorbesc!). Ele se duceau la toate parțialele, își degrevau… Hehe, ce terminologie!

Pe Alina n-am văzut-o vreodată tristă. Și nici nervoasă. V-am zis deja despre zâmbetul ei larg. Este ciudat cum, peste vreme, o atitudine, un gest sau o imagine poate să-ți declanșeze o furtună de amintiri.  Ei, bine, după  14 ani, citind știrile pe hotnews, zâmbetul Alinei a sărit dintre rândurile scrise. Am știut din prima clipă că e ea, chiar dacă n-am mai văzut-o de când au terminat facultatea, chiar dacă acum apărea cu un copilaș în brațe, mai blondă decât pe vremuri și cu alt nume decât cel pe care-l țineam eu minte. Zâmbetul ăla nu poate fi confundat!

…  Și nici ignorat…

…. Iar acum, Alina – deși e pusă în fața unui examen rătăcit -, mai mult ca oricând, are nevoie de-un zece…