Dacă tot vorbeam despre personalitatea brandului, poate ar trebui să spunem mai multe. Dacă un brand ar fi un om/o persoană, cum ne imaginăm noi, făcătorii lui, că trebuie să fie? Stăm și ne gândim. Începem să-i lipim atribute. Care sunt cele pe care trebuie să le perceapă și cei din partea cealaltă. Consumatorii, adică.

Să zicem că brandul X este bărbat. E tânăr? E bătrân? Ne hotărâm să fie un bărbat tânăr, de cca 30 de ani. Să zicem! – am spus. Care e în business. Care conduce o mașină sport (un alt brand). E un tip smart. Se îmbracă numai de la firmele Y, Z și W (alte branduri și ele). Merge la restaurantele A, B, C (alte branduri). Și tot așa. Îi construim, ușor-ușor, personalitatea, îi asociem branduri/mărci pentru care el e consumator. Poartă haine de-alea, conduce mașină de-ailaltă etc. Asocierea asta e extrem de importantă. Atât pentru brandul (imaginar) despre care vorbim, cât și despre brandurile personale care suntem fiecare dintre noi. Spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești, cum e zicala populară. Fiecare dintre noi alege: ce haine poartă, ce mașină conduce (e drept că mai contează și banii disponibili!), ce prieteni are. Cu cine se-nsoțește. Cu cine are subiecte de discutat. Cu cine rezonează. Fiecare dintre noi ne-nconjurăm de oamenii cu care considerăm că avem ceva de-mpărțit.

Acestea fiind spuse, să intrăm în subiect: Un gospodar zelos s-a gândit că e bine să învioreze un pic culorile cam șterse de pe niște tablouri de patrimoniu. Nu mă credeți? Citiți aici. Și – gospodar adevărat fiind – când a terminat treaba cu bidineaua pe tablouri, a văzut că mai are vreo două găleți de ciment. Cum să îl risipească? Cum să-l lase să se usuce aiurea?  Gospodarul folosește absolut tot la el în bătătură! Așa că a betonat și vreo două statuete ale artistului… Nici nu mai contează ale cui! Uitați ce drepte și țepene stau acum! Gospodarul din povestea despre care vă spuneam a crescut, s-a făcut mare și a ajuns unde-a ajuns: șef la SPP. În preajma cuiva. E de niște ani și văd că rezistă acolo, în preajmă. Fapt ce nu s-a întâmplat cu mulți care s-au aciuat (temporar!) pe sub ghemotoacele de vâsc din curtea palatului. Și-acum, făcând legătura cu oamenii care ne înconjoară sau cu care ne înconjurăm, cum spuneam mai sus, înțeleg că cine se aseamănă, se-adună. Nu, nu sunt numai ei doi: mai e o duduie care cade-n extazul din spatele șopronului de câte ori mai descinde într-un ținut strămoșesc, mai e o altă duduie care se îmbracă la croitoria din colțul străzii și-și aranjează părul peste cap ca Elena Ceaușescu, deși-i fată tânără, mai e unul care e mândru ca măgarul la trăsură că și-a depășit condiția de paznic al vitelor familiei pe islazul comunal din Ardeal, mai e unul… Nu sunt mulți cu toții. Dar rezonează cu el. Sunt ei… doar ei, oamenii de valoare.

Și-mi vine-n minte istorioara veche care, în copilărie,  mă făcea să râd până mă durea burta. Cea cu indignarea țiganului Moacă, fiul Goangei – femeia de serviciu de la primăria din Segarcea. Care, într-un grup de români, povestea pățania petrecută cu o seară înainte, în cartierul Coțofana, locuit integral de ei. Cei bruneți. Când venise cineva și îi jignise, spunându-le ”țigani”: Cum? Să ne facă pe noi țigani? Dar eram numai oameni de valoare acolo: eu, Lăptărescu, tata Fane-al lu\’ Mandoc!…