Frica de atingere // 25 April 2009
Chiar și acolo unde stăm foarte aproape unii de alții, când îi putem privi și examina în amănunt, evităm, pe cât se poate, a ne atinge de ei. Atunci când procedăm altfel, înseamnă că cineva ne-a plăcut, iar apropierea pornește chiar de la noi.
(Elias Canetti – Masele și puterea)
Găsesc în cartea cu care adorm zilele astea o argumentație pentru o temă extrem de interesantă: frica de atingere/frica de contact. Acolo se spune că omul nu se teme mai mult de nimic altceva decât de frica de necunoscut. Mă gândesc că așa este, mai ales când necunoscutul ăsta e un termen generic. Dar niciodată nu mi-am pus problema necunoscutului fizic. Interacțiunea cu necunoscutul fizic se face prin contact direct, firește. De ce suntem atât de reticenți la atingerile întâmplătoare ale unor persoane, să zicem, pe stradă? Mergem liniștiți și o persoană grăbită își face loc, prin mulțime, atingându-ne neintenționat. Reacționăm imediat, făcând un gest de retragere, iar persoana își cere prompt scuze. Reacționează astfel. Fiecare și-a delimitat granițele corpului propriu, e conștient de ele și și le apără. Sesizează la timp imixtiunea și reacționează. Reacția promptă trădează frica. O frică ancestrală, comună tuturor oamenilor, mereu în stare de veghe.
Noaptea, în întuneric, frica asta își amplifică dimensiunile. Așa se explică de ce copiii au, în general, o așa mare teamă de întuneric. Pentru că se simt neprotejați. În întuneric, atingerea întâmplătoare cu un corp/obiect poate induce reacții extrem de puternice. În întuneric este doar corpul tău, apărat de haine. Între corpul tău și necunoscut granița se poate spulbera extrem de ușor și te poți trezi fără niciun fel de apărare. Lumina îți dă certitudini, în timp ce întunericul îți amplifică spaimele.
Cât de ușor acceptăm atingerea altor persoane? Hmmm… Nu ușor. Dacă persoanele sunt necunoscute, nu acceptăm. Pe măsură ce începem să cunoaștem, ușor-ușor coborâm platoșa și să dezalarmăm sistemul nostru de securitate (fizică). Ne îmbrățișăm fără reticențe prietenii, ne facem mici-mici și ne abandonăm în brațele celor pe care-i iubim, ne ținem strâns copiii ghemuiți în brațele noastre. Frica de atingere/contact e anihilată total.
Și-mi vine în minte imaginea mea din copilărie când, în casa bunicilor, atunci când le veneau în vizită rude/prieteni, eu, mic animăluț sălbatic, mă ștergeam cu furie pe obrazul pe care fusesem pupată, încercând, probabil, să elimin astfel urmele imaginare ale cotropirii teritoriului meu fizic de către acele persoane necomune mie, dar cunoscute lor. Mi-au trebuit mulți ani să mă dezvăț de obiceiul ăsta, în ciuda argumentelor că gestul meu e nu numai lipsit de rațiune, ci și extrem de nepoliticos.
