Bum! Bum! Bum! Tare, în ușa metalică de la intrare. Mă mir. Administratora nu bate niciodată așa… Mă uit pe vizor. Două fete. Deschid. Bună seara! Suntem de la Biserica lui Dumnezeu. Am dori să purtăm o discuție – îmi spune o suavă cu o voce blajină. Mă uit la ea. Își strânge agenda și fluturașii publicitari sub braț. Nu, mulțumesc, spun eu. Nu sunt interesată. Credeți în Dumnezeu? – plusează ea, la fel de blajin, îndemnându-mă să mă agăț în plasa la care începe să croșeteze. În câteva fracțiuni de secundă, îmi trec prin cap tehnicile de agățare a clientului, practicate în vânzări. Mulțumesc, nu! – spun eu grăbindu-mă să închid ușa.

Intru în casă (calmă – cum altfel?! ) și-mi urlu la mine-n cap: DA, cred, dar nu e treaba ta! Cred în Dumnezeul meu, nu în al tău! Și nu discut asta cu nimeni! Să fie clar! E treaba mea și numai a mea ce cred, de ce cred, în cine cred! Dumnezeul meu nu și-a angajat agenți de vânzări! Dumnezeul meu nu face prezența la biserică, duminică dimineața! Dumnezeul meu știe ce fac, pentru că îi spun mereu! Dumnezeul meu nu stă cu spatele la mine și mereu are grijă să-mi trimită întâmplări neîntâmplătoare. Nu am reproșuri, de ce l-aș da la schimb pentru al vostru?

Relația mea cu Dumnezeul meu e îngrozitor de personală. Iar Dumnezeul meu nu știe marketing. Nu tipărește fluturași publicitari.  Și nici nu-i manager de vânzări, nu știe să-și organizeze o rețea de comis-voiajori. El doar are grijă. E Dumnezeul meu și-atât.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară