Ani de zile, în perioada asta, împodobeam un brad în birou. Cu globulețe roșii, cu beteală și tot ce trebuie. Eram destul de mulți în departament. Peste 20. Pregăteam din vreme ceremonia. Făceam bilețele cu numele fiecăruia dintre noi, le amestecam și luam câte un bilețel. Hai, că știți! Nu am inventat noi asta! Cel al cărui nume îl trăgeai la sorți, era cel căruia trebuia sa-i faci un cadou de Crăciun. Nu puteam ca, fiecare, să cumpărăm pentru toată lumea cadouri. Așa că aplicam asta, cu cadourile încrucișate. Apoi împodobeam bradul în mijlocul biroului și, pe măsură ce reușeam să ne facem timp să cumpărăm cadouri, le depuneam sub brad, frumos împachetate.

Când venea ziua în care trebuia să desfacem cadourile, ne stabileam ora la care să ne strângem cu toții, să nu avem întâlniri și ședințe, și sărbătoream. Rând pe rând luam cadourile pe care le puseserăm sub brad și le ofeream celui care era destinatarul. Bine-nțeles că ne amuzam, ne emoționam, mai apărea și câte-o lacrimă într-un colț de ochi, râdeam de prezervativele lipite pe cutia cu panetone și șampanie, admiram câte un portret vechi al Regelui Carol, la care o colegă renunța în favoarea unui coleg care era pasionat de istorie, zâmbeam când vedeam cum am intuit corect când am ales un cadou sau altul. Asta însemna că, ușor-ușor, stând atât de mult timp împreună, ajunseserăm să cunoaștem gusturile celorlalți, să intuim ce li se potrivește, ce-și doresc sau ce i-ar bucura.

Într-un singur an (penultimul petrecut cu toată trupa, înainte de exod), ora stabilită inițial s-a decalat. Sub pretextul că el, unul, are o ședință extrem de importantă, apărută atunci. Și că mai peste o oră, așa. Apoi, că peste încă una. Și încă una… Nerăbdarea firească dădea pe dinafară. Ce naiba se-ntâmplă? Mai facem asta sau nu? Începem fără el? Sau cum? Cadoul lui era deja sub brad. Dar un cadou tot lipsea la numărătoare. Al meu. Într-un final, precipitat și cu umerii ușor ridicați, apare el în birou. Vesel ca-ntotdeauna. Totul începe, se despachetează șaluri și săruri pentru baie, căni pentru cafea, cărți și gablonțuri. Și altele. Vine rândul lui să-mi ofere cadoul. Cu scuzele de rigoare că, de fapt, n-a fost nicio ședință și nimic important. Și scoate din buzunar un pachețel. Pupături, mulțumiri, curiozitate. Rup ambalajul roșu, citesc felicitarea, timp în care îmi spune că s-a grăbit, că vine din oraș (aflat la niște zeci de kilometri de sediul de atunci), de la studio. Că o să iasă un album al unui tip pe care îl cunoaște, că încă nu e lansat, dar el mi-a adus un exemplar și speră să-mi placă. Iar la studio a fost să-l ia (și nu era, încă, gata) și să ia o dedicație pentru mine, pentru că altfel nu putea să-mi ofere cadoul… Ridic din sprâncene, întreb Ce fel de muzică?  Sax for Christmas. Winter Chillout, îmi spune. Are câteva colinde cântate superb la saxofon. O să-ți placă DAX cu siguranță! Răspund: De unde ai știut că în perioada asta îmi umplu mașina cu cd-uri de colinde și ascult pe tot drumul ăsta infernal până aici? N-am știut, zice, dar mă bucur că am intuit corect! Iar albumul o să-ți placă…

Mai are rost să spun că mi-a plăcut? Din păcate, n-am cum să vă pun link pe site-ul lui DAX. Acum am găsit acolo cu totul altceva decât știam eu. Iar trilulilu este extrem de sărac…

DAX – SAFE SAX I!S!
Asculta mai multe audio Muzica »