Un copil, un pom și-un blog // 9 December 2008
Da, azi se împlinește anul ăla de care ziceam. Spuneam atunci, în primul articol, că nu o să scriu ca să mă bag aiurea-n seamă, nu o să scriu ca să fac compuneri, ci o să încerc să fiu eu. Mie mi se pare că nu m-am abătut prea tare. Am fost ca și-acasă: când exuberantă, când incisivă, când morocănoasă, când ghidușă, uneori mai absentă. Ah, și un pic romantică. E adevărat, m-am mai schimbat ceva în anul ăsta. S-a mai dus și din discreție…
Dar nu m-am schimbat numai pe blog… Și în viața curentă sunt tot așa. Că și eu sunt om, nu doar lapte și miere. Mă gândeam că nu vreau să număr articole, comentarii și să fac statistici. Apoi să mulțumesc ca la Oscar. Remarc, totuși, un lucru. Deși n-am avut moderare, nu m-a înjurat nimeni așa, neaoș. Ceea ce m-a surprins. Sincer, nu speram. Or fi văzut că nu se poartă înjurăturile la Castel, cine știe…
Mă mai gândeam – doar v-am spus că am cochetat mult și bine cu ideea – să închid bogul și, la un moment dat, White Wolf mi-a spus că, în câțiva ani, oricum o să renunț (nu doar eu!) la jucăria asta și o să găsesc alta nouă. Că doar cine știe ce-o să mai apară! Nu neg, dar, citind din urmă articolele postate în anul trecut, mă uimesc. Eu am scris asta? (Nu, nu mi-e rușine deloc!) Cum naiba am putut eu să gândesc asta? Chiar mi-a trecut mie prin cap așa ceva? Și, știind că nu muncesc scriind și ștergând, ca la compunere, până îmi iese o exprimare, ci scriu la inspirație, exact ce și cum îmi trece prin cap, uimirea e și mai mare. Dacă nu ar fi fost blogul, toate gândurile astea ar fi dispărut ca și cum n-ar fi tranzitat niciodată creierul meu. Ar fi mers direct în Recycle Bin. (Acuma, e posibil să fiu material de studiu și pentru psihologi, dar nu-mi fac probleme! N-au decât! Dacă trebuie, ajutăm și știința!)
Ce dileme am avut? Dar ce n-am avut? Inclusiv dacă astăzi, la un an, să aprind lumânarea de pe tort sau cea de pe colivă. Dar cum nimic nu e-ntâmpător, nu suport coliva. N-am mâncat nicodată și nici n-o să pot mânca vreodată. Așa că, fără dubii, aleg tortul.
Mai știu că eu (tot) nu sunt blogger. Sunt, totuși, un om chiar foarte ocupat, cu multe responsabilități, un om normal, aș zice! Nu vreau să vă mint, nu am scris ca să să impresionez sau ca să-mi construiesc o imagine controlată (chiar dacă, profesional vorbind, știu să fac asta!). Am fost Mana și-atât. Pentru că sunt Mana și-atât.
