Nici nu știu ce titlu se potrivește // 7 December 2008
Mi-am cumpărat o carte: Tipuri mentale, de Daniel C. Dennett. Mă străduiesc s-o citesc, deși nu mi-e deloc ușor. Mă tot întorc, recitesc… Oi termina-o eu cumva. Cândva. Asta e mai puțin important, s-o termin, că nu ăsta e obiectivul, ci să-nțeleg. Așa că, uneori, am nevoie să gândesc cu voce tare.
Citesc, deci, că fiecare organ în parte are o minte proprie, diferită de mintea creierului nostru. Creierul e un fel de calculator central, care controlează toate celelalte minți. Dar mințile alea ale organelor pot să se răscoale uneori și să boicoteze calculatorul central, că știu ele ce-i mai bine! Iar mințile alea secundare și-au făcut treaba excelent atâta amar de vreme, preț de mii de ani, au ajutat corpurile să supraviețuiască, să ajungă specia până în zilele astea. Dar că, mai departe, e nevoie de o minte mult mai evoluată, precum cea a creierului, care să ajute specia umană să răzbată.
În capitolul Corpul și mințile sale, găsesc asta:
Când totul merge bine, domnește armonia și variatele surse de înțelepciune din corp cooperează spre folosul întregului, dar cunoaștem prea bine, cu toții, conflictele care pot provoca ciudata izbucnire: \”Corpul meu are o minte a sa proprie!\” uneori, după câte s-ar părea, este tentant să strângem laolaltă, într-o minte separată, unele dintre informații. De ce? Pentru că este organizată în așa fel încât poate uneori să discearnă oarecum independent, să consulte prioritățile, să ia hotărâri, să stabilească linii de conduită care îți concurează propria minte. În asemenea momente, imaginea carteziană a unui eu-păpușar, care încearcă cu disperare să controleze corpul-păpușă neascultător, este foarte puternică. Corpul poate să-ți trădeze secretele pe care tu încerci cu disperare să le ascunzi – înroșindu-se, tremurând sau transpirând (…)
Ufff! Greu cu filozofii ăștia! Mai bine mă pun iar în centru și mă examinez: când mă trădează pe mine corpul? Și în ce fel? Păi, o să spun, mai bine, o poveste. Hehe, când eram eu în clasa a cincea, profesoara de matematică a zis, în fața întregii clase, într-un exces de sinceritate: Eu știu momentul în care Mana știe răspunsul (la ce întreba ea), chiar dacă nu ridică mâna. Eu am făcut ochii mari-mari de tot. Daaa? Da! – mi-a zis. În momentul în care în mintea ta e clar că știi, începi să zâmbești. (De cele mai multe ori, mult înainte ca vreun copil din clasă să ridice mâna). Nu am uitat povestea asta. M-am tot gândit și m-am tot analizat. Și, în timp, s-a conturat răspunsul: de fiecare dată când sunt emoționată, zâmbesc. Calculatorul central, deși știe al naibii de bine că am emoții și că nu așa se reacționează în general, ci prin înroșirea feței și ce am mai scris în citatul de mai sus, continuă să fie boicotat de mințile celelalte și să asiste neputincios. Iar eu continui să zâmbesc (nejustificat pentru ceilalți).
Mințile voastre secundare când și cum dictează? Sau la voi calculatorul central e imbatabil?
