Exact cum vedeţi. Mai avem şi alţii. Cel de căsătorie şi cinşpele meu. M-am tot gândit cum să-l sărbătoresc eu astăzi. După o vreme, e destul de dificil. Nu pot să-i dedic aceeaşi melodie pe care i-am mai dedicat-o şi altădată, chiar dacă e preferata. Fiecare se aşteaptă ca ziua lui de naştere să fie măcar veselă, dacă nu şi surprinzătoare. Despre cum aştept eu ziua mea… v-oi spune cu altă ocazie. Acum e ziua lui şi eu, cu toată creativitatea mea, nu pot să scot nimic surprinzător. Cred că orice aş încerca să fac ar fi redundant. S-a mai întâmplat. Ar fi un deja vu. Şi, colac peste pupăză, mai e şi zi lucrătoare… N-o să fim împreună, o să ne vedem de joburile noastre. La distanţă. Apoi noi o să-l vedem pe el la televizor, iar el n-o să ne vadă pe noi de la televizor. Chiar dacă ştie că suntem acolo. Când era mic, Vlad era supărat că tata nu se uită fix la el din ecran… Bine, bine… nici acum nu-i mare…

Cert e că trebuie să-l sărbătorim cumva. Am început să facem pregătirile aici, la Castel. Asta n-am mai făcut până acum pentru el, căci nu aveam castelul… Ar putea fi o idee, deşi nu este nici asta vreo noutate. Că de sărbătorit, am mai sărbătorit pe-aici. Să-i fac aici o peltea de cuvinte meşteşugite? Nu e deloc stilul meu…  Şi eu nu fac compuneri… Nu, nici siropul băut în public nu-mi place! Să-i fac declaraţii aici, jurăminte de iubire? Dar ce, ne trebuie dovezi scrise? Să fim sobri! Declaraţiile sunt ceva atât de personal… iar noi nu suntem actori la Hollywood!

Să-i spun aici La mulţi ani!? E o poveste şi cu urarea asta. Uneori ai vrea să spui atât de multe, să urezi frumos, memorabil, sărbătoritul să fie mişcat şi să înţeleagă exact ce vrei tu să-i transmiţi, să trăiască la fel ca tine toată încărcătura aia emoţională… Dar când te-apuci să pui cuvintele unele lângă altele iese o banalitate înfiorătoare… Aşa că ajungi să constaţi că urarea aia simplă, La mulţi ani! (şi-atât) e mult mai cuprinzătoare. Dar, vai!, e-atât de seacă!

Aşa că mai bine e să sărbătorim aici, cu toţii, iar restul de la mine pentru el – pupături, urari şi toate  cele – vor fi în particular. Pentru că aşa este normal. Pentru că urările mele trebuie să ajungă direct la el, nu trebuie demonstrate. Chiar dacă nu asta aţi aşteptat de la mine, înţelegeţi.

Să înceapă sărbătoarea!
Orchestra!