E vremea pentru tipologii comportamentale // 22 March 2008
Am un prieten cu care stau de vorbă despre statutul nostru de părinţi. Despre responsabilităţi şi, mai ales, despre atitudinile noastre. Despre cum ne comportăm în diverse situaţii. Copilul lui (tot băiat, da!) este un pic mai mare decât al nostru. Aşa că el are un avans de câţiva ani, ca părinte. Şi îmi mai predă diverse lecţii. Mai deschid ochii, îmi mai ascut auzul… să fiu pregătită pentru ce m-aşteaptă.
Şi tot discutând noi despre copii şi spunându-mi cum l-a învăţat pe-al lui să abordeze un concurs (aţi uitat că azi avem olimpiadă? Da, scriu în pauza dintre cele două drumuri la şcoala-gazdă din Rahova. Drumuri neasfaltate, reţineţi!), iar eu, spunând cum îl învăţ pe-al meu să abordeze, mi-am amintit că am învăţat câte ceva despre starea de părinte în care ne aflăm la un moment dat. Nu neapărat de părinte de copil, să zic aşa, ci de modul în care abordăm diferite situaţii.
Aşa că… e vremea pentru tipologii comportamentale. Nici de data asta nu predau lecţia scrisă de mine, ci de alţii. V-aţi obişnuit deja… Trecem direct la teorie.
Există trei stări în care se poate afla un anumit comportament la un moment dat: părinte, adult, copil. Azi vă spun doar despre prima.
Starea Părinte – Este reflexul educaţiei primite, care îşi pune amprenta asupra copilăriei şi adolescenţei, continuând să acţioneze şi asupra individului adult. Valorile transmise se referă la bine şi rău, ceea ce trebuie să faci şi ceea ce nu trebuie să faci, credinţe, împlinire profesională, căsătorie, tradiţii… Starea Părinte se împarte în Normator (la care se referă normele sociale) şi Afectiv (sau protector – cel care protejează, consolează, susţine şi încurajează)
Părintele Normator Negativ (PNN) – Este vorba despre părintele care-şi subevaluează copilul (\”Nu ştii să faci nimic!\”, \”Nu aşa se face!\”)
Părintele normator pozitiv (PNP) – Este părintele care împarte ordine şi impune limite, verificând dacă sunt respectate. (\”Du-te-n pat, mâine trebuie să te trezeşti devreme!\”, \”Nu trebuie să spui minciuni!\”)
Părintele afectiv negativ (PAN) – Este cel exagerat de afectiv, devenind hiperprotector şi barând dezvoltarea naturală. (\”Acel prieten nu e bun pentru tine!\”, \”O să fac eu treaba în locul tău, ca să nu ţi se întâmple ceva!\”)
Părintele afectiv pozitiv (PAP) – Este cel care ajută, sfătuieşte şi are grijă de copilul său, respectându-i însă autonomia. (\”Astăzi este destul de frig, mai bine îmbracă-te cu altceva!\”)
Acum, că v-am povestit ce mai ştiam şi eu, vă întreb ce fel de părinte şi-a pus amprenta asupra voastră şi ce fel de părinte sunteţi pentru copilul sau copiii voştri. Eu am avut doi PAP şi sunt tot PAP. Dacă mă gândesc bine, am avut parte şi ofer (mă alint, sigur că da!) şi (de) un dram de PNP… Dar puţin… doar puţin….
Later edit: Olimpiada de română ziceam? Da! 94 de puncte din 100. Adică am trecut şi de faza pe sector, ne-am calificat la faza pe municipiu. Sună cam bine, nu?
