Să vă spun că sunt superstiţioasă? Să vă spun că nu sunt superstiţioasă? Nu vă spun. Nici una, nici alta. Pentru că nici eu nu ştiu dacă sunt, dacă nu sunt… La ora asta ştiu doar că sunt după o zi ucigătoare. De muncă, normal. Cu şedinţe, cu întâlniri, cu semnat, cu treburi, cu discuţii. Dar am rezolvat tot. Deci sunt mândră de mine. Motiv pentru care sărbătoresc. Cu bere. Nu vă vine să credeţi? Vouă nu vă vine să credeţi? Dar mie? Cred că sunt – pe puţin – multe luni de când n-am mai băut nici un strop de alcool. Nu, nici de Revelion n-am băut. Ce, nu-i bună apa minerală? Ba e foarte bună! Pe cuvânt! … Ei, acuma să nu vă imaginaţi că îmi torn în cap… (Nu, nu vreau să-mi apretez părul! Şi dacă aş vrea, aş folosi fixativ, ce naiba?!) Un pic de bere nu reuşeşte să mă ameţească! 

Ziceam că vă spun despre superstiţii… Ce superstiţii? Ä‚sta era doar pretextul, să vă fac să citiţi. În realitate, vroiam să vă povestesc ce mi s-a întâmplat mie zilele astea. Să vă zic cum mi s-a făcut bucăţi un vas cu mâncare, în cuptor, de am crezut că e revoluţie… Ce pocnet! Ce fum negru! Nici nu vă imaginaţi! (Cum am curăţat cuptorul după, nu vă mai spun! Nu, ŞuKăRiT nu cred că a găsit mănuşile alea de vase, aşa că nu am avut de unde să-mprumut unele. Deci nu am folosit. Aşa că mâine dimineaţă mă opresc la manichiuristă, că nu se mai poate! Ce împărăteasă mai sunt şi eu?!)

Să vă spun cum, din întâmplare, o farfurie a cazut de pe biroul lui Vlad şi s-a făcut ţăndări? Ce căuta acolo, ziceţi? Păi, nu aşa se hrănesc copiii? Cu ochii în calculator?! Nu, în bucătărie nu avem calculator. Încă! Aşa că alt pocnet (mai estompat, de data asta)… şi total lipsit de fum. Uite cum vă aduc eu la o veche constatare proprie… De câte ori sparg ceva, în ciuda faptului că – se spune – cioburile aduc noroc, mie cred că mi-l iau. Nu chiar pe tot, doar o parte. Semnificativă, de altfel. Adică observabilă. De către mine. Am ajuns să mă feresc să sparg ceva, umblu cu toate de parcă ar fi ouă cu coaja subţire, de teama a ceea ce ar putea să mi se-ntâmple. Iar în ultimele zile am cam spart. Nu eu, neapărat… Dar eram şi eu pe-acolo. Şi când cu vasul de Jena, şi când cu farfuria. Un domn, nu vă spun cine, îmi zicea că sunt tensiuni şi nu-ştiu-ce. Or fi fost. Cert e că vasele alea s-au spart. Iar eu mă cam tem. Nu-i asta o superstiţie? Vedeţi? Ce vă spuneam? … Acuma, dac-o răsucim, o fi fost şi vreo coincidenţă la mijloc. Cine poate să le judece la miezul nopţii? (Nu, n-am terminat sfertul de pahar de bere. Mai am. Pot să fac şi tot revelionul cu el.)

Cum întâmplare este şi faptul că mi se deschid, pe ecranul calculatorului, concomitent, două ferestre în care mi se spune noapte bună. Doi prieteni… ambii ardeleni, aflaţi la sute de kilometri unul de altul. Să se fi dat stingerea în tot Ardealul? Să-i fi luat somnul pe toţi odată? Să-i fi trimis cineva la culcare? Sau o fi doar coincidenţă?

Cum coincidenţă este şi faptul că trebuie să fiu, fix în acelaşi timp, în două oraşe de pe hartă. La mii de kilometri distanţă unul de altul (şi de Bucureşti). Poate că răul ăla de care mă cam tem o fi fiind cuibărit tocmai în neputinţa mea de a împăca şi capra, şi varza.  

Mă gândeam că poate îmi spuneţi voi vreo superstiţie pe care să mi-o însuşesc… că eu alta nu mai am… Iar asta pe care-o deţin nu e tocmai favorabilă. Cred că mi-ar fi suficientă una de-aia, generală, de să-ţi meargă bine! Vă inventariaţi un pic superstiţiile? Oţi găsi ceva şi pentru mine…