Nu mai ştiu dacă v-am spus deja sau nu. Vă spun sau vă repet acum. Am lucrat câţiva ani undeva, în afara oraşului. La vreo 30 de kilometri. Unde mergeam, zilnic, cu maşina. Cu maşina mea. Singură. Făceam 60 de km, dar nu distanţa era problema, ci traficul. Până la urmă, nici traficul. În loc să mă enervez că fac două ore la volan la ducere şi alte două ore la întoarcere, am descoperit că, de fapt îmi place. Nu e vorba de condus, că-mi place să conduc. Mă relaxează. Oricât de obosită aş fi (şi, în general, sunt – mai ales seara, la drumul de întoarcere), când mă aşez la volan, îmi trece – ca prin minune – orice urmă de oboseală. Este vorba despre timpul pe care-l petreceam în maşină, chit că stăteam la semafoare sau că mă târam cu viteza întâi.

Erau nişte ore (şi nu puţine pe zi) numai ale mele. În care, e drept că nu puteam să citesc, dar ascultam muzică, ascultam ştirile, ştiam ce se întâmplă, îmi dădeam toate telefoanele pe care le aveam (sau nu!) de dat, mă gândeam. Mă gândeam la ale mele. Îmi făceam ordine în cap. Eu cred că e foarte important să ai ordine, în primul rând, în cap. Ca să ai ordine absolută, trebuie să ai timp. Un timp numai al tău. Pe care să nu-l împarţi cu alţii, care să stea în coasta ta şi să ajungi să-ţi faci ordine în gânduri printre picături. Pe undeva, cred că e un soi de timp pentru singurătate. Pentru analiză. Pentru introspecţie. Dar nu numai.

Unii fac asta în timp ce se uită la televizor, spre exemplu. Le fuge mintea la ale lor, mai vine înapoi, mai compilează din informaţia primită… Alţii fac asta la serviciu, în faţa unor teancuri de hârtii sau a calculatorului. Sau când fac acţiuni repetitive, care nu necesită implicarea intelectului. La spălat vase, dacă nu au o maşină care să facă asta… Sau când dau cu aspiratorul. Ia uite, treburile casnice au şi ele o parte bună: îţi oferă posibilitatea să fii cu tine. Dar eu cred că asta e valabil mai ales pentru femei. În cazul bărbaţilor nu prea ştiu să spun, că n-am fost niciodată! Şi nici n-o să fiu vreodată. Dar poate ne spun ei când anume îşi găsesc timpul ăsta! Deşi eu cred că, totuşi, în timpul diverselor mergeri, fie că-s pe jos sau cu maşina.

Acum, cel mai mult regret cele 4 ore de condus zilnic. Mai nou, conduc doar două pe drumul la şi de la slujbă. Mi s-a redus timpul pentru mine. Nu aş putea spune că îl recuperez cumva… că îl regăsesc, mai târziu, acasă. Sau că se reportează şi mi se livrează la pachet, o dată pe săptămână, în week-end, toate restanţele astea. Dimpotrivă. Văd doar că prietenii şi familiile încep să-mi reproşeze tot mai des că nu-i mai sun, între a asculta muzică sau ştiri aleg CD-urile, aşa că habar n-am ce se mai întâmplă prin lume, car după mine nişte ceva-uri pe care nu le mai aprofundez ca altădată, introspecţia e tot mai superficială, nu mai coboară decât incidental în adâncuri mai ascunse… Se opreşte, de cele mai multe ori, la primele straturi, cu speranţa că o să reiau şi că să vezi atunci!

Iar eu mare lucru nu fac în sensul redresării. Dar poate mai aflu de la voi câte ceva ce mi se potriveşte şi mie… Poate experienţa voastră e mai bună.  Căci acum sunt prinsă mai mult între acţiuni decât între gânduri…