Tot noi….așa cum ne știm // 24 December 2007
Citeam la Manole despre experienţa ei (da, că-i o doamnă!) de când a început să blogărească. Şi despre dilemele create de experienţa asta. Vin şi eu să completez cu experienţa mea de utilizator de Messenger. Da, e proaspătă… n-a avut cînd să ruginească!
E ciudat când cunoşti, virtual, oameni. Cu care discuţi altceva decât probleme de job, business-uri… E altfel decât relaţia cu cei cu care-ţi trimiţi e-mailuri în scop profesional. Că să facă modificările alea, deadline-ul este cândva, contractul mai trebuie vizat şi facturile au fost /n-au fost pătite şi când urmează să. Plus felicitări corporatiste de Paşte şi Crăciun, ca şi nelipsitul mesaj că suntem oarecare prin concedii şi ne întoarcem negreşit, iar până atunci să ţină/ţinem legatura cu alt virtual de-ăsta, să nu rămânem în urmă cu treaba, să nu fie sincope.
Cu cel de pe mess discuţi altfel, eşti mai relaxat, nu ai în spate rigoarea conduitei impusă de o companie, eşti cam de capul tău, aşa… Eşti mult mai mult tu. Şi îţi formezi o imagine despre cel cu care vorbeşti. La tine-n cap, da. Din ce scrie, din cum reacţionează, din promptitudinea răspunsului şi din ispiraţia cu care-ţi ripostează. Că n-are mult timp de gândire, aici frazele nu sunt elaborate, corectate şi cu BT-ul luat. Aşa că tu crezi că omul ăla e-ntr-un fel. Are o reprezentare. E un om virtual… Dacă ajungi să-l cunoşti în realitate, în carne şi oase, cum se spune, s-ar putea să constaţi că nu prea corespund cele doua imagini – a omului virtual şi a celui din faţa ta. Că sunt două jumătăţi oarecum discordante. Şi s-ar putea să te intimideze asta. Dar şi reciproc, căci şi el vine cu o imagine virtuală a ta.
Iar marea artă e să ai rabdare şi să suprapui cele două jumătăţi. Să corespundă. Uneori e nevoie de ceva timp. Dar merită. Pentru că se transformă în prietenie. De ce spun asta? Pentru că deseară o s-o cunosc pe Ioana. Care n-are de ce-şi face griji. Pentru că aşa suntem. Cam da, cam da…La fel cum ne ştim!
Vreţi să vă spun cine-i Ioana? E suficient atât: ea e cea care a insistat să-mi fac blog. Şi tot ea mi-a trimis un Imn al Împărătesei. Magic, de poveste. Ca pentru un Castel magic, de poveste…