Tot timpul am fost discretă. Şi nu pentru că mi-am impus. Pur şi simplu. Am avut toate ocaziile din lume să nu stau în umbră. Dar am ieşit doar când nu se putea altfel, când asta era soluţia de avarie. Comunicator fiind (şi purtător de cuvânt, o vreme) am preferat să vorbesc numai despre brand, produs, serviciu, companie. Ştiu că, în lumea de azi, nu se face aşa. Nu se face doar aşa ceva. Mai ales, într-o asemenea poziţie fiind….Se face mult PR personal, se doreşte notorietate. Meniul zilnic al multora e compus din notorietate, recunoaştere, imagine. Să nu-i întrebi de ingrediente, de conţinut, că asta nu contează. Bucătarul e priceput, îl plătesc… 
Când am pus şi semnat primul comentariu pe un blog, am avut o mare dilemă. Punându-l eu şi citindu-l alţii, mă expuneam. Nu neapărat negativ. Dar dădeam unor oameni prilejul să înceapă sa mă cunoască. Să aibă percepţii. Să devin personaj. Care, poate, n-avea nicio legătură cu mine, cea pe care eu o cunosc. Apoi a fost dilema apariţiei primei imagini cu mine. Imagine statică. Azi este prima înregistrare, pentru o emisiune televizată. Cu şi despre noi, familia. Adică şi despre mine. 
Iată de ce mă trezesc acum că sunt oarecum forţată să fac pasul în faţă. Forţată de conjunctură, forţată de evoluţia lucrurilor. Aş fi putut spune nu. Dar am spus, la un moment dat, da.   
Pentru că vin toate-odată, de-acum mă găsiţi şi aici, pe blog, unde voi încerca să fiu eu. Nu ştiu cât de des voi scrie – sunt, totuşi, un om chiar foarte ocupat, cu multe responsabilităţi, un om normal, aş zice! – şi nici cât de inspirată voi fi. Nu vreau să vă mint, nu voi scrie ca să impresionez sau sa-mi construiesc o imagine controlată (chiar dacă, profesional vorbind, ştiu să fac asta!).   
Voi fi Mana şi-atât. Pentru că sunt Mana şi-atât.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.