Ca tot omul, mi se întâmplă ca vocile unora să mi se pară mai plăcute decât ale altora, ca unele voci să mă zgârie pe creier etc. Nu o dată m-am gândit că și vocea e un element important al personalității fiecăruia. Sigur că nu știu cum sună în realitate vocea mea, dacă-i plăcută sau nu… Căci noi, oamenii, nu o să ne auzim niciodată propria voce așa cum ne-o aud ceilalți… Și nu despre ”vocea minții” vorbesc… Dar, uneori, o anume modulație, un sunet, o inflexiune a vocii unei persoane aparent emancipate, în cadrul unui discurs al naibii de prețios/pretențios, este în disonanță cu ceea ce văd. Și mă contrariez. (Ei, bine, mereu mă gândesc că bufnițele nu sunt ceea ce par a fi!)

Un om este frumos sau nu, îngrijit sau nu, remarcăm, poate, degetele lungi care nu-s în acord cu ochii apropiați etc. Fiecare trăsătură spune ceva. Dar n-am știut, până acum, că vocea e mai ceva ca amprenta sau irisul.

La rândul ei, vocea transmite – uneori fără intenția emițătorului – numeroase informații în legătură cu personalitatea acestuia și cu starea sa de spirit în timpul comunicării. (…) La naștere, copilul dispune de un evantai extrem de larg de posibilități fonetice. Din tot acest evantai, el va selecta și va învăța sunetele specifice ale limbii materne; copilul care emite spontan th-ul englezesc va resimți dificultăți în a-l regăsi întocmai peste câțiva ani. În virtutea consolidărilor sociale, vor fi conservate doar sunetele reluate de mediul familial și în special de către mamă. Un individ are înscrisă în registrul vocii sale marca cvasiireversibilă a grupului său social și cultural. Or, accentul reflectă valori particulare ale semnificațiilor sociale (…) (Gilles Amado, Andre Guittet – Psihologia comunicării în grupuri)