Cu ani în urmă, când scriam des pe blog, obișnuiam să mă uit pe datele de trafic. Vedeam câți cititori sunt zilnic, din ce țări și orașe vin, ce vânt îi aduce. Statistici cunoscute pentru orice blogger responsabil. Erau oameni care se întorceau și mâine, și poimâine, să citească ce scriam eu. Deveniseră fideli. Cunoscătorii știu despre ce vorbesc. La un moment dat, am remarcat insistența cu care un cititor de-al meu se tot întorcea. Apărea, în general, seara, noaptea. ”Spitalul Colțea” l-am numit eu, pentru că accesa rețeaua de net denumită așa. Întotdeauna mi-am imaginat că e vreun medic aflat în gardă care. în momentele lui de liniște și fără evenimente, mai intră pe net și mai citește una-alta.

A trecut timpul, eu n-am mai scris multă vreme mai nimic, n-am mai deschis luni de zile blogul, datele de trafic nu am mai intrat în sfera mea de preocupări. Am abandonat, cum s-ar zice. Dar, zilele trecute, pe fluxul unei rețele de socializare, mi-a apărut o poză. O fată frumoasă, cu niște superbi ochi albaștri și cu obrajii îmbujorați. Îmbrăcată în măicuță. M-am dus pe profilul ei să văd cine este, că eram prietene. Deși eu nu o cunoșteam. Prietene virtuale de câțiva ani, chiar. Am înmărmurit când am văzut că se apropie împlinirea uni an de când Măicuța Marina – căci ăsta era numele ei de rasoforă – a plecat într-o lume mai bună. I-am răsfoit pozele, i-am citit povestea. Studentă la medicină, facultate pe care nu a mai apucat să o termine, intrată la mănăstire de la 7 ani, în grija mătușii sale – măicuță și dumneaei. O fată frumoasă, ambițioasă, caldă și bună. Care visa să fie medic. Și care s-a transferat la facultate în București, să fie mai aproape de mănăstirea unde crescuse.

Apoi am citit că a fost bolnavă. Și că lungă vreme a fost internată la Spitalul Colțea…