De vreo 10 (?) zile, mi-a rămas în minte discuția cu un prieten despre ”martorii vieții”. Era o exprimare plastică pentru ceva ce eu încă nu definisem. ”Martorii vieții” sunt oamenii care-ți stau aproape pentru multă vreme, cei care te cunosc mai bine decât te cunoști tu însuți și care nu au o imagine deformată despre tine. Îți anticipează mișcările, știu să-și explice de ce faci unele lucruri, îți știu reacțiile și cunosc ce și cum ai făcut într-o anume perioadă.
Există unii oameni care au grijă să-și îndepărteze ”martorii vieții” de lângă ei, să șteargă urmele. Sunt cei care fug de identitatea lor adevărată. Ei cred că așa sunt mai puternici, când se eliberează de ceea ce ei consideră a fi balast pentru devenirea lor. Sau pentru înaltele poziții trecătoare pe care le ocupă.
”Martorii vieții” stau pe margine și privesc. Din când în când, le mai apare un zâmbet ironic în colțul gurii, uitându-se la struțul cu capul în nisip care se împăunează că e tare, că e cineva, că e puternic. E tare și puternic atâta vreme cât ”martorii vieții” sunt la distanță. Și tac. Dacă ar deschide gura, personajul împăunat s-ar face mic, mic, mic. Ar deveni chiar și în ochii lui un vierme. Ceea ce este, de fapt, pentru ”martorii vieții”. Un vierme și-atât. Un laș care care nevoie mereu și mereu de o nouă imagine bombastică. Care fuge de propriul său eu. Pentru că știe cine e, de fapt, chiar dacă se prezintă mereu și mereu altcineva noilor cunoscuți. Pentru care va veni o vreme când vor fi îndepărtați, pentru că ajung și ei să fie ”martorii vieții”.
Vă doresc ca, în anul care începe, să trăiți frumos și fără compromisuri. Așa cum trăiesc eu. Și să vă țineți aproape prietenii, martorii vieții voastre.