Dacă iese Bombo/Emigrăm în Congo.

Johnny, cum e la tine-n țară? – îl întrebam în avion. Deodată, pieptul i se bomba vizibil și devenea mândru: Frumos! – spunea, foarte hotărât. Eram curioasă. După ce-am depășit malurile Lacului Victoria, a început să se vadă mult verde, din avion. Un verde închis, un verde matur, ca și cum pământul ar fi fost cultivat cu grâu proaspăt. Ape, râuri, fluviu, multe lacuri și mult verde. O țară bogată, mi-am spus. De-aia veneau în fostul Zair atâția ingineri români, să lucreze în agricultură, pe vremea lui Ceaușescu și a lui Mobutu. Aproape că uitasem cum se vedeau Egiptul și Sudanul de sus, de la peste 10 mii de metri altitudine. Comparam culorile văzute și îi compătimeam pe cei care toată ziua văd numai nisip, nisip. Dumnezeu nu i-a ajutat să ducă o viață mai ușoară. Pe congolezi, însă, mă gândeam că i-a binecuvântat cu apă și cu verde. Până când am ieșit din aeroportul pe care avionul nostru era singura aeronavă și am pornit către Kinshasa. Steaguri multe fluturând, transparente, cu bleu și roșu, microbuzul fără aer condiționat și o căldură umedă de peste 40 de grade. Autostrada făcută de chinezi, care leagă aeroportul de oraș, cu cele 6 benzi ale sale, m-a lăsat fără grai vreo 15 minute. Trăiesc? Sunt parte dintr-un film? Dumnezeule! Numai în India am mai văzut așa ceva – îmi spune un coleg de delegație. Milioane de oameni negri, pe stânga și pe dreapta șoselei, preț de vreo 10-15 km, un furnicar întreg. Acolo trăiau, acolo mâncau, acolo mureau. Ciorchini. Mașini vechi, de prin anii 60-70, ruginite și lovite și nereparate, cu sau fără numere de înmatriculare, mergeau precum pietonii: fiecare pe unde-l taie capul. Ce sens și contrasens? Fiecare pe unde-și face loc. Printre ele, oameni care treceau dintr-o parte în alta a șoselei. Care cu un coș plin cu ceva pe cap, care se mai agâța de o mașină, să-l ducă și pe el câțiva metri mai încolo, să nu mai dea din picioare, care făcându-și drum printre mașinile bară la bară. Cu geamurile închise, căci e periculos să cobori geamul, pentru că riști să râmâi fără telefon sau ceas sau vreo bijuterie care strălucește, paralizată de spectacolul colorat și inedit prin care treceam, am reușit să fac, totuși, câteva poze. Proaste, nu reflectă cu adevărat ce era acolo, dar poze. Am furat și câteva suflete, cum ar veni. Pentru că, în toată Africa, credința populară este că atunci când un om este fotografiat, i se fură, de fapt, sufletul. Și de-aia e bine să nu-i pozezi înainte să-i întrebi, pentru că devin agresivi. Sau negociază și vor bani în schimbul fărâmei de suflet care pleacă de la ei odată cu poza.

Congo Democrat este țara în care am mâncat ciocolata uitată în rucsacul cu care fusesem cu câteva zile înainte la Londra. Țara în care o Coca-Cola m-a costat 5 euro. Țara în care mi s-a făcut rău de la mirosurile pestilențiale. Țara în care , după două zile, începusem să fac diferența între oameni, să văd că provin, în genealogia lor, din triburi diferite. Din cele 270 de-acolo. Țara în care am văzut înalți funcționari ai statului care s-ar fi simțit mai bine îmbrăcați altfel, nu în costum și pantofi. Țara în care universitatea e o clădire cu un etaj, la roșu, iar terasele studențești sunt câteva mese de plastic și umbrele. Țara în care viitoarele socioloage ne-au făcut vesele cu mâna, de lângă un totem pe care scria numele facultății și specializările, plantat în mijlocul uliței cu țărână pe jos. Țara în care arta locală este îngrozitor de scumpă, chiar și la Centrul Cultural Boboto – un soi de galerie de artă care fucționează pe lângă un liceu de băieți, ținut de niște călugări-, dar frumoasă și migăloasă, iar malahitul – piatra verde – care se extrage de acolo, are prețuri de multe ori mai mari decât cel aflat la vânzare pe la noi prin magazine, deși noi nu avem așa ceva în subsol.

Congo este țara pe care româncele căsătorite cu zairezi n-au vrut să o părăsească după Revoluția din 89, pentru că era considerată Mica Elveție a Africii, și care acum nu mai tăiește nici măcar din amintirea gloriei zilelor alea înfloritoare, când erau frații noștri africani și când Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za Banga venea atât de des la noi.

Congo este țara în care, a doua zi după ce am plecat, au început luptele de stradă. Și țara în care nu cred că m-aș mai întoarce vreodată. Și nu din cauză că a trebuit să plătesc taxa de viză pentru ieșirea din țară, nu doar pentru intrare, nici din cauza ploii ecuatoriale care a întunecat totul la 4 după-amiaza, în ziua plecării, și a transformat totul, mai puțin asfaltul autostrăzii, într-o mocirlă… Ci din cauza sentimentului de nesiguranță continuă pe care nu l-am avut în nicio altă țară de pe Glob în care am fost în viața asta.