Am știut dinainte că vrem să ajungem la închisoarea de maximă siguranță pentru femei și copii Lang’ata, de lângă Nairobi. Ne pregătiserăm cu tot ce ne-au spus că e nevoie, știam câte femei și câți copii sunt acolo. Majoritatea femeilor, condamnate pentru trafic de droguri. Copiii – până în 4 ani.

La intrarea în închisoare, cu toate aprobările obținute și cu mașina încărcată, am trecut pe lângă deținute ce plantau flori. Scriau din flori numele închisorii. Cinic, știu. Dar închisoarea este una ”de 5 stele”, fără violențe, fără abuzuri și fără violuri, îngrijită și curată. Altfel decât cele obișnuite. Și cu grădiniță pentru copiii deținutelor. Căci, atunci când mamele sunt arestate și condamnate, de cele mai multe ori, copiii rămân în grija familiilor sau a vecinilor. O gură în plus la masă deranjează pe toată lumea, așa că destinația finală a copiilor ar fi fost strada. Și, în perspectivă, criminalitatea. Căci strada ce altfel de educație poate să-ți dea? Așa că, de niște ani, s-a luat decizia ca mamele să fie arestate împreună cu copiii. Și, prin programe parentale, să poată îngriji de ei. Până la 4 ani, când legătura mamă-copil este esențială pentru dezvoltarea ulterioară a copiilor. Vedem și la noi atâția adulți haotici, cu viață dezordonată, crescuți de unii-alții și neglijați de propriile mame, lipsiți de afectivitatea din primii ani (și de la care așteptăm degeaba empatie), educați de câte un frate mai mare sau de copiii de pe stradă – la fel de neglijați ca și ei – și ne întrebăm de ce nu pot fi normali. Tocmai pentru că, în copilăria lor, n-au primit ce aveau nevoie din partea mamei. Și nu la jucării mă refer.

Cum spuneam, am parcat mașina (un autobuz în care eram câțiva oameni și zeci de pachete cu de toate) în interiorul curții, lângă o căsuță cu pridvor. Cam ca ale noastre vechi, de la țară. Dincolo de plasa din ochiuri de sârmă, erau mulți copii. Șaptezeciși…, cum știam. Când ne-au văzut, au început să ne strige: muzumbu, muzumbu! Noi, oamenii albi, cu inima strânsă. Ei, mici, negri, îmbrăcați în hăinuțe albastre, micuțele uniforme, cu dințișorii albi sclipind în soare, zâmbete și mânuțe prinse de ochiurile gardului. Frumoși foc. Și lipicioși. Ca niște Angeline Jolie printre ei, învățându-i să defsacă banala eugenie românească din celofan, cu ei agățați de picioarele noastre, văzându-i disciplinați înaintea mesei de prânz, stând toți așezați pe jos, în pridvorul casei ce le este grădiniță, topindu-ni-se inimile când ne-au spus, în cor, thank you, promițându-le că ne întoarcem după ce-i vizităm și pe cei mai mici, de până într-un an, ce stau mereu împreună cu mamele. Cu femeile în rochii cu dungi albe și negre, cele care au condamnări atât de mari sau grele, încât nu știu dacă își vor mai vedea vreodată copiii, cele care ne roagă să le facem o poză cu micuții lor și să le-o trimitem printată, să aibă o amintire a copilului lor care, de la 4 ani, va fi trimis la orfelinat, să facem o copie și pentru copil, să știe și el cum arăta mama lui care, poate, e condamnată la moarte.

Nu mă întrebați cum de n-am plâns acolo și cum am putut să zâmbesc continuu, cu copiii agățați de mine. Și cum am apreciat mai mult turismul de genul ăsta decât cel aiurea, de bântuială prin restaurante și muzee sau locuri istorice. Toate au rostul lor, dar numai cine n-a cunoscut niciodată viața adevărată, problemele grave ale omenirii sau n-a văzut vreodată disperarea unei mame, aflată în pușcărie – care dorește o jucărie pentru copilul ei ce se va naște în câteva luni – sau bucuria din ochii unui copil de 3 ani care descoperă singur că o mașinuță are roți care se învărt când o împingi pe pământ (pe pământul roșu al Africii), sau cel educat de stradă și cu viața vraiște, marcat de lipsa afecțiunii din copilărie, numai acela se mai bucură că se duce până prin Europa într-o călătorie superficială și anostă, de plastic, făcând pe nababul pentru vreo pițipoancă ușor ruginită, pusă pe căpătuială și aflată pe scaunul din dreapta al mașinii închiriate, în timp ce, cine știe?, vreun copil și vreo femeie stau în Lang’ata de maximă siguranță create de nabab acasă…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.