Am fost la concert. La Gheorghe Zamfir. O raritate prin România. Un pic revoltată că snobii noștri merg la toți cântăreții intens marketizați și nu vin să vadă valoarea adevărată. Doar sunt exponenții societății românești: valorile sunt inversate, apreciază kitschul și impostura.

O seară cu un Gheorghe Zamfir care parcă nu mai voia să plece de pe scenă, care mereu mai avea o idee și o punea în practică împreună cu orchestra din spate, o seară cu un concert de 3 ore și fără bis. Căci a cântat atât de mult și divers, încât aproape se făcuse miezul nopții. Cu un Gheorghe Zamfir generos, energic, cald, care a încercat să ne arate câte un pic din tot ce-a strâns într-o viață. Inclusiv parte din emoțiile  și amintirile sale. Depănate pe scenă, la un microfon.

Un Gheorghe Zamfir care aproape avea lacrimi în ochi și radia de fericire când am fost să-l felicităm, în culise, după concert…