Prin Europa e mult mai răcoare decât în București. Cum naiba se face că, de câte ori plec primăvara, fie că e început de martie sau aproape mai, e friguț? Nu știu, dar asta nu mă oprește.

Ar trebui să scriu despre un meci de fotbal pe care l-am văzut pe stadion. Să spun cum tac tribunele instantaneu când Barca ia un gol, cum își încurajează echipa, cum cântă, cum simt momentele când jucătorii au nevoie de susținere, cum îl fluieră pe Ronaldo și cum se aude asta, cum stătea un șeic în ploaie, la pauză, în tribune, fără să-i pese că nu e la vreo tribună oficială și că toarnă cu găleata, să povestesc cum cu 10 minute înainte de începerea meciului tribunele sunt semi-goale, cum se umplu instantaneu la fără un minut, cum se golesc instantaneu la pauză sau la sfârșit, ar trebui să spun despre miile de scutere care pleacă, în liniște, de la stadion, să spun despre suporterii înfocați care strigă, urlă, cântă fix în limita scaunului lor, cum miile de oameni dispar din zona stadionului în 20 de minute după ce s-a terminat meciul, cum metroul nu e aglomerat, cum tristețea nu se trăiește prin răgete și înjurături și bătăi…

Și-ar trebui să spun și despre trandafirii roșii legați cu două spice de grâu într-o pănglicuță roș-galbenă ca steagul Cataluniei, că e Sant Jordi, și despre standurile cu cărți de oferit bărbaților de sărbătoarea asta, standuri din toate magazinele în care am intrat, și despre drumul cu Euromedul, trenul nu chiar cel mai rapid, dar care ne duce în Tarragona cu 160 km/oră, și despre Vilaseca, orășelul fără semafoare și atât de liniștit, de nu-mi vine să cred, și despre lămâiul plin de fructe ce sare peste gard, și despre parcul de distracții Portaventura, despre senzațiile tari de-aici, despre adrenalină și nebunie, despre Port Olimpic și Barceloneta cu restaurantele lor în care, în ciuda crizei și a extrasezonului, nu ai loc să arunci un ac…

Și despre Sagrada Familia văzută din interior, și despre expozițiile Goya și Delacroix, aduse de banca La Caixa și oferite gratuit publicului, despre ce înseamnă la ei relaționarea băncii cu clienții, despre Poble Espanyol, muzeul satului al lor, din care vezi că pe țăranii lor îi despart mii de ani de țăranii noștri, și despre colecția de artă contemporană a Fundației Fran Daurel, în care am văzut și Dali, și Picasso, și Oscar Dominguez, și Antoni Clave, și Antonio Saura… Hehe, câte-ar fi de povestit! Câte-ar fi de arătat! Dar eu n-am apucat să descarc pozele și, deocamdată, n-am timp de povestit. Căci sunt în trecere…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.