Eu, la cel de frumusețe. El, la cel din spital. În diagonală. Între cele două e părculețul. Și barul unde ne vedeam să bem o cafea și să stăm la povești.
Eu am stat câteva ore. El a așteptat mult mai multe. Într-o zi înnorată. Ne-ar fi fost mult mai bine dacă am fi băut o cafea, ca până acum, la jumatea drumului dintre saloane. Probabil, în bar a fost lume, astăzi. Lume care nu știe că foarte aproape e un salon de frumusețe și dincolo, în diagonală, e un el care așteaptă ca niște doctori să-l scape de reîntâlnirea cu zgârietura din tavanul aflat la câțiva centimetri distanță. Zgârietura aia scrijelită cât să îl țină fixat de un reper, să nu alunece într-o nouă sincopă. Zgârietura care te ține legat de pământ. Și-acolo, în diagonală, în timp ce unghiile mele se-nroșesc, într-o zi de vineri, un doctor cu un nume coincident croiește un buzunărel secret pentru umblătorul pribeag prin vânt și nopți, cu inima ferfeniță în rucsac.
”Să bată, să bată, să bată” – scria Nistorescu, în anii 80, emoționant.
Să bată, să bată, să bată, dar să bată ritmic. La atâția ani distanță. După o zi înnorată, în care soarele a luminat abia spre seară. De-acum încolo o să bem ceai. Sau limonadă. Sau fresh de portocale. Acolo, la jumatea drumului dintr-o zi.